Banii de internet ai unchiului Herbert

„Uite”, zise el. „Un om din Țara Galilor. Caută de ani de zile într-o groapă de gunoi un hard disk vechi. Pe el sunt bani de internet. Bitcoin. Milioane.”

„Cunosc povestea”, zise KevIn. „Apare în foarte multe dintre datele mele. De cele mai multe ori cu cuvântul «tragic» și cu foarte multe semne de exclamare.”

„Am și eu așa ceva”, zise Herbert.

Se făcu liniște la masă. Gisela își puse biscuitul înapoi pe farfurie, lucru pe care altfel nu-l făcea niciodată.

„Ai ce?”, întrebă Uwe.

„Bani de internet de-ăștia. Doar v-am povestit mai deunăzi. De la Jürgen de la «Glück auf». În 2013. A zis că ăsta e viitorul, și atunci i-am dat două sute de euro, și mi-a făcut ceva pe laptop.”

„Ce ți-a făcut pe laptop?”, întrebă Sabine precaută.

„Un program. Și a trebuit să-mi inventez o parolă. Și a zis: «Herbert, asta ți-o notezi și n-o pierzi niciodată.»”

„Și?”

„Am notat-o.” Herbert făcu o pauză. „Pe un bilețel.”

„Și unde e bilețelul?”

Herbert se uită foarte mult timp în cafea. „Era ceva cu cuvinte”, zise el în cele din urmă.

„Herbert”, zise KevIn prietenos, „în 2013, la cele mai multe programe nu primeai încă o listă cu douăsprezece cuvinte. Asta a venit la modă abia mai târziu¹. Mult mai probabil e așa: pe laptop există un fișier în care stau cheile secrete. Iar fișierul ăsta e încuiat cu o parolă. Bilețelul era parola.”

„Atunci îmi trebuie doar laptopul.”

„Și parola.”

„Și laptopul.”

„Unde e laptopul?”

Herbert își bău cafeaua până la fund. „În pivniță”, zise el. „Cred.”

Pivnița

Pivnița lui Herbert din Röhlinghausen era ceea ce arheologii ar numi un sit. Erau acolo cupe de popice din anii șaptezeci, un proiector de diapozitive, trei cutii pe care scria „Important” și una pe care scria „Foarte important”, în care erau exclusiv șuruburi.

Uwe și Tobi săpau, Sabine sorta, Gisela comenta de pe scaunul de camping. KevIn era de față prin telefonul lui Tobi, care stătea pe o ladă de bere.

După patruzeci de minute, Tobi scoase de sub un teanc de reviste de popice un laptop negru. Era greu cât o cărămidă și avea un autocolant de la magazinul de electronice pe care scria „Acum cu Windows 7!”.

„Ăsta e”, zise Herbert. „Cred.”

Încărcător nu s-a găsit. Uwe a dat o fugă acasă și s-a întors cu o cutie pe care scria „Cabluri regie – obiecte găsite” și în care era cam orice încărcător pierdut în ultimii douăzeci de ani în Wanne-Eickel. Al nouălea s-a potrivit.

Laptopul bâzâi. Îi trebuiră patru minute să pornească. Apoi apăru o poză cu Herbert ținând o știucă.

„Pe-asta am scos-o din canal în 2011”, zise Herbert mândru.

„Înainte să dea cineva click pe ceva”, zise KevIn, „două lucruri, vă rog. Unu: lăsați aparatul deconectat de la internet. Softul de pe el e foarte vechi, iar un soft vechi pe internet e ca o casă cu ușa deschisă. Doi: Tobi, caută, te rog, un fișier numit wallet.dat și copiază-l pe două stickuri USB diferite. Înainte să facă cineva orice altceva.”

„De ce două?”

„Pentru că hard diskul ăsta a stat ani de zile într-o pivniță. Dacă se strică acum, Herbert nu caută într-o groapă de gunoi din Țara Galilor. Caută în el însuși. Asta e mai rău.”

Tobi găsi fișierul. Îl copie de două ori. Apoi deschise programul cu iconița portocalie. Sus scria „Bitcoin-Qt”. Jos porni o bară și apoi se blocă.

„Aici scrie «Nesincronizat»”, zise Tobi. „Și apoi «treisprezece ani în urmă».”

„Ca Herbert”, zise Gisela.

„Programul vrea să descarce restul lanțului”, zise KevIn. „Tot ce s-a întâmplat din 2013 încoace. Azi, asta înseamnă sute de gigabytes. N-aveți nevoie de așa ceva. Ce arată ca sold?”

Tobi se aplecă în față. „1,92 BTC.”

Herbert se uită la ecran. „E mult?”

„Depinde”, zise KevIn. „Și înainte să-ți spun de ce depinde, aș vrea să-ți explic ceva. Altfel n-o să înțelegi de ce cifra de pe laptopul ăsta vechi înseamnă, de fapt, ceva.”

„De când mă tutuiește ăsta?”, întrebă Herbert.

„De-adineauri”, zise KevIn. „În pivniță ne tutuim. Așa e în Ruhr.”

„Nu ți-am dat voie.”

„Știu.”

Registrul de casă al Castraveților Murați

„Gisela”, zise KevIn. „Cine ține la voi, la clubul de popice, casa?”

„Brigitte. Din 1989.”

„Și dacă Brigitte scrie că Ingrid nu și-a plătit cotizația?”

„Atunci Ingrid nu și-a plătit cotizația. Brigitte nu scrie nimic greșit.”

„Și dacă totuși scrie?”

Gisela se gândi. „Atunci ar fi război.”

„Imaginează-ți că nu există nicio Brigitte”, zise KevIn. „În schimb, fiecare dintre voi unsprezece are o copie a registrului de casă. Fiecare plată e citită cu voce tare și toate o trec în registrul propriu. Dacă una vrea să trișeze, în zece alte registre scrie altceva. Asta e un blockchain. Un registru de casă pe care îl țin toți în același timp.”

„La unsprezece femei”, zise Gisela, „ai unsprezece registre de casă diferite.”

„De-aia există două trucuri”, zise KevIn. „Primul truc se numește mașina de tocat.”

„Hash-ul”, zise Tobi. „Chestia cu parola bunicii.”

„Exact. Vă amintiți: bagi un text în mașina de tocat, și iese o amprentă. Un număr lung. Dacă schimbi fie și o virgulă în text, iese o amprentă complet diferită. Și acum trucul: fiecare pagină nouă din registru începe cu amprenta paginii anterioare².”

Sabine pricepu prima. „Atunci paginile sunt legate între ele.”

„Ca un lanț. De-aici și numele. Dacă cineva schimbă pe ascuns o sumă pe pagina 12, amprenta paginii 12 nu se mai potrivește cu ce scrie sus pe pagina 13. Iar cea a paginii 13 nu se mai potrivește cu pagina 14. Până la capăt. Toată lumea vede imediat că e ceva putred.”

„Atunci trișorul rescrie pur și simplu toate paginile”, zise Uwe.

„Ăsta e al doilea truc. Se numește proof of work, dovada muncii³. La Bitcoin nu oricine are voie să scrie pur și simplu o pagină nouă. Trebuie mai întâi să dai cu zarul.”

„Cu zarul?”

„La figurat. Trebuie să găsești un număr care, împreună cu pagina, dă o amprentă care începe cu foarte multe zerouri. Și pentru că mașina de tocat e imprevizibilă, nu există niciun truc. Trebuie să încerci. De mii de miliarde de ori. Pe toată planeta încearcă simultan calculatoare, iar cine găsește primul un număr potrivit are voie să scrie pagina următoare și primește pentru asta o recompensă în bitcoini noi. Asta se numește mining.”

„Ca la popice”, zise Gisela încet. „Cine dă primul toate cele nouă popice are voie să facă cinste cu următorul rând.”

„E o imagine foarte bună. Iar regulile sunt reglate astfel încât, în medie, cam la fiecare zece minute cineva dă toate cele nouă popice⁴. Dacă toată lumea devine mai rapidă, popicele devin mai grele.”

„Și de ce nu se poate trișa?”

„Pentru că trișorul nu trebuie să rescrie doar o pagină, ci toate cele care urmează. Și pentru fiecare trebuie iar să dea toate cele nouă popice. Și anume mai repede decât restul lumii la un loc, care între timp pur și simplu joacă mai departe. Nu e imposibil. E doar absurd de scump. Cu cât o înregistrare e mai veche, cu atât e mai scump s-o schimbi.”

Uwe se încruntă. „Și tot datul ăsta cu zarul? Doar consumă curent.”

„Foarte mult curent”, zise KevIn. „Despre asta se discută pe bună dreptate. Nu vreau să minimalizez. Siguranța vine tocmai din faptul că falsificarea ar costa atâta energie.”

„Și cine a inventat asta?”, întrebă Sabine.

„Cineva care-și spunea Satoshi Nakamoto. În octombrie 2008 a apărut sub numele ăsta un articol scurt⁵, iar în ianuarie 2009 a fost scrisă prima pagină a registrului. Până azi nimeni nu știe sigur cine se ascunde în spate. Un om, mai mulți, nu știe nimeni.”

„Ca Bielefeld”, zise Tobi.

„Bielefeld există în proporție de 97,4 la sută. La Satoshi sunt mai precaut.” KevIn făcu o pauză. „Dar cel mai frumos e: pe prima pagină dintre toate, Satoshi a scris un titlu de ziar. Din «Times»-ul londonez din 3 ianuarie 2009⁶. Era despre bănci în criză.”

Sabine se îndreptă în scaun. „Un ziar? Pe hârtie?”

„Titlul unui ziar tipărit, da. Și asta dintr-un anumit motiv. Dovedește că prima pagină n-a putut fi scrisă înainte de ziua aceea. Nu poți cita un titlu care încă nu e tipărit.”

Sabine se uită triumfătoare la Uwe. „Vezi? Știrile trebuie să le poți atinge.”

KevIn nu o contrazise. Pe Sabine n-o contraziceai când era vorba de ziare. „Țineți minte titlul”, zise el doar. „O să devină important imediat.”

Toată lumea poate vedea

„Bine”, zise Herbert. „Și banii mei? Sunt în laptop?”

„Nu”, zise KevIn. „Și asta e cel mai important lucru pe care îl înveți azi. Banii tăi nu sunt în laptop. Sunt trecuți în registrul de casă. În cel mare, pe care îl țin toți. Pe laptop e doar cheia cu care poți dovedi că sunt ai tăi.”

„Ca la Ayşe”, zise Gisela. „Cu cutia poștală.”

„Exact ca la Ayşe. În registru scrie: la adresa cutare au ajuns 1,92 bitcoini. Cine vrea să-i trimită mai departe trebuie să semneze cu cheia secretă potrivită. Iar ea e în wallet.dat. Încuiată cu parola lui Herbert.”

„Tobi”, zise KevIn, „în program e o filă «Primire». Acolo e o adresă. Un șir lung de litere și cifre. Pe aia ai voie s-o citești. E publică.”

Tobi o citi cu greu. Apoi o tastă pe propriul telefon într-un site pe care poți căuta prin registru.

„Uite”, zise el. „1,92. Intrați în aprilie 2013. De atunci nu s-au mișcat niciodată.”

„Asta poate s-o vadă oricine?”

„Oricine de pe lume.”

„Și Jürgen?”

„Și Jürgen. Dar vede doar că adresa asta are bani. Nu și cui îi aparține. Doar dacă nu-i povestește cineva.”

Herbert se uită în jur, de parcă ar fi tras cineva cu urechea în spatele cupelor de popice.

„Și acum iau banii?”, întrebă Herbert.

„Acum îți trebuie parola.”

Gisela1944

Herbert se așeză în fața laptopului. Tobi deschisese în program funcția „Semnează mesajul”. Așa propusese KevIn. „Cu asta nu miști niciun ban. Doar semnezi o propoziție cu cheia ta. Dacă parola e corectă, merge. Dacă nu, nu se întâmplă nimic. Niciun risc.”

Tobi tastă ca mesaj: „Herbert a fost aici.”

„Parola?”, întrebă el.

Herbert tastă „Herbert”.

„Parolă greșită.”

„Herbert1”. „Schalke04”. „Glückauf”. „Jürgen”. „Hecht2011”. „Passwort”. „Passwort1”.

Parolă greșită. Parolă greșită. Parolă greșită.

„Nu se poate sparge?”, întrebă Uwe. „Cu un program de-ăla?”

„Se poate încerca”, zise KevIn. „Programul a trecut parola prin mașina de tocat, și anume de foarte multe ori la rând, ca ghicitul să fie lent⁷. O parolă scurtă și simplă o poți găsi cu timp de calcul. Una lungă, nu. Și aș vrea să mai spun ceva care e important pentru mine.”

„Ce anume?”

„Pe internet există firme și oameni care se oferă să spargă parolele uitate ale fișierelor Bitcoin. Unii sunt serioși. Foarte mulți nu sunt. Cine îi trimite unui străin wallet.dat-ul îi trimite, la o adică, banii. Și nu există nicio bancă să-i aducă înapoi. Niciun serviciu clienți. Nicio doamnă Wolters.”

„Și vă rog: când găsiți parola, nu mi-o spuneți. Nu vreau s-o știu.”

„De ce? Doar ești de partea noastră.”

„Sunt de partea voastră. Dar eu rulez undeva între Dublin și Frankfurt, într-un centru de date. Un secret ar trebui să aibă cât mai puține locuri cu putință. Cel mai bine, unul singur.”

Herbert încercă mai departe. „Kegelclub”. „Mutti”. „Wanne”. „Eickel”. „WanneEickel”. După o jumătate de oră se lăsă pe spătar. „S-a dus.”

Gisela se întoarse cu cafea din bucătăria lui Herbert, se uită peste umărul fratelui ei și zise, de parcă ar fi întrebat cât e ceasul:

„Ai încercat cu numele meu?”

„De ce să iau numele tău?”

„Ai luat numele meu pentru tot. Încă de la lacătul de la bicicletă. În 1958. Cifrul era ziua mea de naștere.”

Herbert se înroși. Se întâmpla rar și aproape întotdeauna avea legătură cu sora lui.

Tastă. Încet, cu două degete. Tobi se uită în altă parte, pentru că așa voise KevIn. Sabine se uită în altă parte, pentru că era politicoasă. Uwe se uită în altă parte, pentru că Sabine se uita la el.

Laptopul se gândi. Apoi, în câmpul „Semnătură”, apăru un șir lung de caractere.

„Semnat”, zise Tobi încet. „A mers.”

Herbert stătea nemișcat. „Gisela1944”, zise el apoi, mult prea tare, pentru că nu era obișnuit să aibă secrete.

„Herbert!”, strigară toți.

„N-am auzit”, zise KevIn. „Tocmai n-aveam semnal. În pivniță. Pe bune.”

Gisela se uită la fratele ei. „Gisela1944”, zise ea. „Și eu am avut peste tot Heinz1944.”

„E de familie”, zise Uwe.

„Nu”, zise KevIn. „Asta nu e familia. Asta e dragoste. În casa asta, e cea mai mare breșă de securitate dintre toate.”

Înainte să plece, toți au trebuit să mai promită ceva. Azi nu se mișcă nimic. Niciun străin nu primește fișierul. Herbert schimbă parola de îndată ce transferă monedele, împreună cu cineva în care are încredere, într-un portofel modern. Iar parola cea nouă n-are nicio legătură cu Gisela.

„Și atunci ce să iau?”, întrebă Herbert.

„O propoziție lungă”, zise KevIn. „Ca la Gisela. Pe care s-o știi doar tu.”

Herbert se gândi. „Știuca din 2011 a fost mai mare decât a lui Kasimiro.”

„Pe asta acum nu trebuia s-o spui cu voce tare.”

„Fir-ar.”

Notarul

Acasă, seara, Sabine stătea cu tableta la masa din bucătărie. Deschisese încă o dată pagina cabinetului de fizioterapie al lui Ayşe Kurt pe McGesund. Sub recenzia Giselei scria cu litere mici: „Trimisă la fața locului. Semnată. Marcaj temporal ancorat în blockchainul Bitcoin.”

„KevIn”, zise ea. „Asta de aici. Înseamnă că McGesund a cumpărat Bitcoin? Cu recenzia Giselei?”

„Nu”, zise KevIn. „Înseamnă ceva mult mai plictisitor. Și mult mai folositor. Vă amintiți titlul de ziar de pe prima pagină?”

„Cel din «Times».”

„Acela dovedea că pagina nu poate fi mai veche decât ziarul. Un marcaj temporal funcționează invers. Dovedește că ceva nu poate fi mai nou decât o anumită înregistrare din registru. Că, deci, exista deja cel târziu în acel moment.”

„Ca un notar”, zise Sabine.

„Exact ca un notar. Doar că fără onorariu și fără cafea. Procedeul se numește OpenTimestamps. Un programator pe nume Peter Todd l-a prezentat în 2016⁸. Iar trucul e: nu scrii textul în blockchain.”

„Ci?”

„Doar amprenta. Recenzia Giselei e trecută prin mașina de tocat. Iese un număr. Din număr nimeni nu poate calcula înapoi recenzia, la fel cum din carne tocată nu mai faci o ruladă. Dar oricine are recenzia poate verifica faptul că exact ea aparține exact acestui număr.”

Gisela intră cu lucrul de mână. „Vorbiți despre mine?”

„Despre recenzia ta”, zise Sabine.

„Era bună. Ayşe are mâini de aur.”

„Și acum e în Bitcoin”, zise Uwe, care intră după ea. „Lângă banii lui Herbert.”

„Amprenta ei”, zise KevIn răbdător. „Și nici măcar singură. Dacă fiecare amprentă ar trebui să intre separat în lanț, ar fi scump și lent. Așa că se strâng multe amprente și se combină. Gisela, tu ai arborele genealogic în Biblia familiei, nu?”

„Am”, zise Gisela. „Cu goluri.”

„Imaginează-ți-l pe dos. Jos stau multe amprente una lângă alta, ca nepoții. Câte două sunt băgate împreună în mașina de tocat și dau o amprentă nouă, ca un părinte. Apoi iar câte două împreună, ca bunicii. Tot mai sus, până când sus de tot rămâne o singură amprentă. Strămoșul.”

„Asta se numește arbore Merkle, după Ralph Merkle, care a descris ideea la sfârșitul anilor șaptezeci⁹. Și doar amprenta asta de sus de tot intră într-o tranzacție Bitcoin. Una pentru mii de recenzii. Sau pentru milioane.”

„Și atunci de unde știu că a mea e printre ele?”

„Primești un mic fișier-dovadă. În el e drumul de la amprenta ta până sus de tot. La fiecare treaptă, doar amprenta-soră cu care a fost combinată a ta. La un milion de înregistrări, asta înseamnă doar vreo douăzeci de trepte. Cine recalculează și ajunge sus, la strămoșul trecut în registru, știe: recenzia asta exista cel târziu în ziua în care a fost scrisă pagina aceea.”

„Douăzeci de trepte pentru un milion”, zise Tobi. „Pentru că se dublează mereu.”

„Exact. Doi la puterea douăzeci e ceva mai mult de un milion.”

Sabine bătu cu degetul pe tabletă. „Și fac asta cu fiecare recenzie?”

„Cu fiecare recenzie semnată”, zise KevIn. „Amprenta ei e ancorată prin OpenTimestamps în blockchainul Bitcoin, și la fel cheile cu care se semnează. Asta înseamnă: nimeni nu poate mai târziu să rescrie pe ascuns o recenzie, s-o șteargă și s-o pună la loc cu o dată nouă. Nimeni nu poate împinge ulterior în trecut o sută de recenzii vechi de cinci stele, ca să pară că au fost acolo dintotdeauna. Nici chiar McGesund. S-ar observa.”

„Ca la PhysioPremium”, zise Sabine. „Cu cele 800 de recenzii care sunau toate la fel.”

„Acolo te-ai fi putut măcar întreba când au apărut, de fapt, toate. La Ayşe se poate dovedi.”

„Și de ce tocmai Bitcoin?”, întrebă Uwe. „Dacă tot nu trebuie să speculeze nimeni.”

„Pentru că Bitcoin e cel mai vechi și cel mai lung timp funcționând neîntrerupt dintre lanțurile astea, și cel la care falsificarea ar costa cea mai multă energie. Pentru un notar îți trebuie cineva care nu dispare și nu se lasă mituit. Jocul de popice de care v-ați enervat adineauri e exact motivul pentru care notarul e atât de demn de încredere. Și nu trebuie să cumperi bitcoini pentru asta. Punctele de colectare care combină amprentele fac asta gratuit.”

Gisela tricotă o vreme. Apoi zise: „Și dacă recenzia mea e mincinoasă?”

„Atunci e o minciună foarte bine legalizată”, zise KevIn. „Asta e limita sinceră. Semnătura dovedește de unde vine recenzia și că n-a fost modificată. Marcajul temporal dovedește când exista cel târziu. Niciuna dintre ele nu dovedește că e adevărată. Un notar îți legalizează semnătura. Nu și faptul că ai dreptate.”

„Am dreptate”, zise Gisela. „Ayşe are mâini de aur.”

„Te cred. Și pentru că ai fost la fața locului și ai dovedit-o cu codul QR, nu trebuie doar să te creadă lumea.”

Cât?

Duminica următoare, Herbert veni la masă. Purta o cămașă proaspăt călcată, ceea ce altfel făcea doar la înmormântări, și nu avea laptopul la el, ceea ce i-a ușurat pe toți.

Mâncă două rulade și nu zise nimic despre cuptorul cu microunde. Abia la desert lăsă furculița jos și își drese glasul.

„KevIn. Mai am o întrebare.”

„Da, Herbert?”

„Și cât valorează acum ai mei?”

Undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti ceva mai repede.

„Nu-ți spun o sumă exactă”, zise el. „Unu: nu știu cursul de azi. Doi: se schimbă în timp ce vorbesc. Bitcoinul a scăzut de multe ori în viața lui la jumătate și apoi a crescut iar. Numai în 2013, când ai cumpărat tu, prețul a oscilat între vreo zece și peste o mie de dolari.”

„Aproximativ”, zise Herbert. „Aproximativ ajunge.”

„Aproximativ: cele două sute de euro ale tale au devenit mult mai mult. Nu de câteva ori mai mult. De câteva sute de ori mai mult. Într-o zi bună, ajunge pentru un apartament mic în Röhlinghausen.”

Herbert nu zise nimic. Apoi tot nu zise nimic. Apoi întinse mâna după lichiorul de ouă al Giselei, deși nu-i plăcea lichiorul de ouă, și îl bău până la fund.

„Și într-o zi proastă?”, întrebă Sabine.

„Într-o zi proastă, mai puțin. De-aia n-aș cheltui nimic din ei din ce nu-ți permiți să pierzi. Și n-aș hotărî nimic cât timp încă tremuri.”

„Nu tremur.”

„Herbert, ai băut lichior de ouă.”

Herbert puse paharul jos. Se uită îndelung la fața de masă. Apoi zise, cu vocea gâtuită: „Întotdeauna am zis că internetul n-o să prindă.”

„Păi n-a prins”, zise Gisela. „Nu la tine.”

„Ba la mine da”, zise Herbert. „Un pic.”

Se ridică, ocoli masa și îi dădu surorii lui un sărut pe frunte. Ultima dată făcuse asta în 1969, la aselenizare, și atunci doar pentru că se încurcase pe întuneric.

„Pentru parolă”, zise el.

„Cu plăcere”, zise Gisela. „Vreau jumătate.”