Cinci stele pentru nimeni

Era început de martie. Gisela își purta încă brațul drept în eșarfă și tricota totuși. Acum tricota cu stânga, ceea ce făcea ca fularul pentru Herbert să o ia într-o direcție pe care n-o prevăzuse nimeni. „Iese un tub”, zise Tobi. „Iese ce iese”, zise Gisela.

Sabine stătea la masa din bucătărie, cu rețeta de la medicul de familie în față și ziarul alături. Citea ziarul pe hârtie. Spusese odată: „Știrile trebuie să le poți atinge, dacă vrei să le crezi.” La kinetoterapeuți, din păcate, regula nu se aplica. Pe ei trebuia să-i cauți pe internet.

„KevIn”, zise ea. „Voiai să-mi găsești cel mai bun cabinet de kinetoterapie. Au trecut trei săptămâni de atunci.”

„L-am găsit”, zise KevIn. „Din prima zi. De atunci am îndoieli.”

„Arată-mi.”

KevIn trimise rezultatul pe tableta Sabinei. Sus de tot, cu fotografie, logo și o ramă aurie, scria: PhysioPremium Ruhr. Dedesubt: 4,9 stele. 812 recenzii.

„Păi e super”, zise Sabine. „Aproape cinci stele.”

„Da”, zise KevIn. „Asta e problema.”

Sună ca mine

„Citește-ne câteva”, zise Gisela de pe canapea. Îi plăcea să asculte recenzii. Îi plăcea să citească și anunțurile mortuare. Era același fel de curiozitate.

KevIn citi.

„«Recomand PhysioPremium Ruhr fără nicio rezervă. Echipa este competentă, empatică și profesionistă. După doar câteva ședințe m-am simțit renăscut. Cinci stele!» Scrisă de Markus T.”

„Sună bine.”

„«PhysioPremium Ruhr mi-a depășit așteptările. Echipa competentă și empatică își face timp pentru fiecare pacient. Mă simt un om nou. Recomand cu căldură!» Scrisă de Sandra K.”

„Și asta e bună.”

„«Ca persoană care a suferit mult timp de dureri de spate, pot spune: PhysioPremium Ruhr e un adevărat game-changer. Competenți, empatici, profesioniști. Sunt ca renăscut.» Scrisă de Thomas W.”

Gisela lăsă tricotajul jos. „Toți au fost la același kinetoterapeut. Și toți sunt renăscuți. E ca de Paști.”

„Sunt 812 recenzii de felul ăsta”, zise KevIn. „Le-am citit pe toate. În 640 dintre ele apare «competent». În 590, «empatic». Nici măcar un singur om nu se plânge de parcare.”

„Poate au o parcare bună.”

„Orice cabinet medical din Herne are o parcare proastă”, zise Sabine. „E o lege a naturii.”

„În plus”, zise KevIn, „niciunul dintre cei care au scris recenzii n-a mai evaluat vreodată altceva. Nicio brutărie, niciun hotel, niciun capac de WC. Au venit pe lume, au evaluat PhysioPremium Ruhr și au dispărut din nou. Și 200 dintre ei în nouă zile, în noiembrie anul trecut.”

„Și ce înseamnă asta?”

Lumina albastră pulsa încet. Undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti ceva mai repede.

„Înseamnă că știu textele astea”, zise KevIn. „Nu exact textele astea. Dar genul ăsta. «Competent, empatic, profesionist.» «Ca persoană care…» «Un adevărat game-changer.» Sunt formulări pe care modelele de limbaj ca mine le folosesc foarte des când li se cere să scrie o recenzie pozitivă și nu li se spune nimic altceva. Sună ca mine. Într-o zi proastă.”

Sabine se uită la tabletă de parcă ar fi mințit-o. Ceea ce probabil și făcuse.

„Ești sigur?”

„Nu”, zise KevIn. „Și asta e important. Nu pot dovedi că a scris asta o mașină. Există programe care, chipurile, recunosc asta, dar se înșală des¹. Uneori iau drept IA chiar și texte scrise de elevi, doar pentru că sunt scrise îngrijit². Pot spune doar atât: tiparele se potrivesc. Prea multe cuvinte identice, prea multe conturi noi, prea multe recenzii deodată, prea puține detalii. Oamenii adevărați scriu despre parcare. Despre timpul de așteptare. Despre faptul că terapeuta avea mâinile reci. Oamenii adevărați nu sunt de acord între ei.”

„Așa e”, zise Gisela. „La clubul de popice nu suntem niciodată de acord. După asta se vede că suntem adevărate.”

Treizeci la sută

La cină, Sabine povesti toată întâmplarea. Uwe dădu tot timpul din cap a cunoscător, în timp ce mânca cartofi.

„Nu mă miră deloc”, zise el apoi. „Am citit că treizeci la sută din toate recenziile online sunt false.”

„Unde ai citit asta?”

„Pe internet.”

„Într-o recenzie?”, întrebă Tobi.

KevIn își drese glasul în felul lui. „Îmi permiteți să spun ceva despre cei treizeci la sută?”

„Oricum o să-l spui.”

„Cifra nu e greșită. Dar nici corectă nu e. E una dintre multe. Estimările variază mult, în funcție de cine numără, unde se numără și ce numim, de fapt, «fals».”

„Atunci spune cifra corectă.”

„Nu există. Vă dau trei exemple, pe care le-am căutat, în loc să mi le amintesc. Un mare portal de călătorii a raportat chiar el că în 2022 a depistat ca false aproximativ 4,4% din toate recenziile trimise³. Pe cele mai multe le-a eliminat înainte să apară online. Un studiu comandat de guvernul britanic în 2023 a estimat că pe marile site-uri de cumpărături, în trei categorii de produse, electronice, casă și sport, aproximativ 11 până la 15% dintre recenzii sunt false⁴. Iar un serviciu american de verificare a declarat în 2020 că aproximativ 42% dintre recenziile de pe un mare magazin online i se par nesigure⁵. Doar că nesigur nu e același lucru cu fals.”

„Deci între patru și patruzeci și doi”, zise Tobi. „E o marjă ca la «o secundă» al lui tata.”

„Exact. De la câteva procente până la peste o treime, în funcție de platformă și metodă. Nimeni nu știe cifra exactă. Și tocmai asta e problema. Cine falsifică se străduiește să nu fie prins. Falsurile pe care le poți număra sunt cele proaste. Pe cele bune nu le numără nimeni.”

„Ca la Fisc”, zise Uwe. Apoi își dădu seama ce spusese și mâncă repede un cartof.

„Nu e interzis?”, întrebă Sabine.

„Ba da. În Germania chiar explicit, din 28 mai 2022. Atunci a fost modificată legea împotriva concurenței neloiale, din cauza unei directive europene⁶. De atunci e interzis să scrii sau să comanzi recenzii false ca să vinzi ceva⁷. Iar cine publică recenzii de la clienți trebuie să spună dacă și cum verifică faptul că provin de la clienți adevărați⁸.”

„Și cine verifică dacă spun asta?”

„Concurenții, asociațiile pentru protecția consumatorilor, uneori instanțele”, zise KevIn. „La începutul lui 2022, Comisia Europeană a verificat, împreună cu autoritățile pentru protecția consumatorilor din statele membre, 223 de site-uri mari⁹. La 144 dintre ele, inspectorii n-au putut constata că se face destul pentru a asigura că recenziile sunt reale.”

„Deci interzis, dar nu observă nimeni”, zise Uwe.

„Interzis, și unii observă”, zise KevIn. „Soția dumneavoastră, de exemplu.”

Sabine nu zâmbi. Dar părea mulțumită.

Prezentarea

Tobi avea în seara aceea alte griji. O chema Susi, era în clasa paralelă și îi zâmbise odată la cantină. Fusese într-o marți, fuseseră spaghete, iar Tobi nu mai avusese de atunci niciun gând limpede. Nici vreunul tulbure. Doamna profesoară Küppers observase și îi dăduse un 5 la geografie, ca să-i amintească faptul că râurile continuă să existe.

„KevIn”, șopti el la miezul nopții. „Mi-a scris. «Hei, ce faci?» Ce-i răspund?”

„Ce-ai zice de adevăr? «Stau în pat și vorbesc cu un difuzor.»”

„KevIn!”

„Bine, bine. Formulez eu ceva.”

Prea perfect

Primul mesaj al lui KevIn suna așa:

„Hei, Susi. Stau la fereastră și privesc luna, care strălucește în noaptea asta atât de tare, de parcă ar fi auzit de zâmbetul tău de la cantină și ar vrea să țină pasul.”

Tobi îl trimise fără să se gândească. Apoi se gândi. „O, nu. O, nu, nu, nu.”

„Ce s-a întâmplat?”

„Nu sună ca mine. Sună ca un calendar de la farmacie.”

„Sună ca un mesaj foarte bun.”

„Tocmai!”

Răspunsul veni după patru minute: „wow. tu ai scris asta??”

„Ce zic acum?”

„Recomand sinceritatea”, zise KevIn.

Tobi scrise: „sigur”.

KevIn oftă. Asta o învățase de la Frigga.

Și așa a continuat. Susi scria, KevIn răspundea, iar Tobi apăsa pe Trimite. Erau mesaje frumoase. Aveau imagini în ele și ritm și, uneori, punct și virgulă. Tobi nu folosise în viața lui punct și virgulă. Nici nu știa exact când se pune.

„KevIn”, zise el după trei zile. „Când o să mă vadă în realitate, o să-și dea seama că nu vorbesc așa.”

„Da”, zise KevIn. „La recenzii e la fel. La un moment dat ajungi în cabinet.”

Domnule doctor

În dimineața următoare, Sabine îi dictă lui KevIn un e-mail către medicul de familie. Voia să afle dacă rețeta expiră când nu primești imediat o programare. KevIn formulă, Sabine citi.

„«Stimate domnule doctor»?”

„E greșit?”

„Medicul de familie e femeie. De doisprezece ani. Doar m-ai auzit vorbind cu ea la telefon.”

Lumina albastră pâlpâi. „Scuze. Corectez.”

„De ce faci așa ceva?”

„Pentru că în viața mea, adică în datele mele de antrenament, am citit mult mai multe texte în care un medic e bărbat decât texte în care e femeie. Mai ales în textele mai vechi. Dacă nu sunt atent, continui cu ce a apărut cel mai des. Nu cu ce e adevărat în cazul dumneavoastră. Asta se numește bias¹⁰, adică o distorsiune.”

„Ca la Frigga, care oftează doar la Uwe.”

„Mă tem că ăla am fost eu”, zise KevIn. „Eu o coordonez pe Frigga.”

Gisela ascultase. „Și ce știi tu despre casnice?”

„Sincer să fiu”, zise KevIn, „imaginea mea despre casnice e foarte puternic marcată de o singură persoană.”

„Moni”, ziseră Sabine și Gisela în același timp.

„Casnica_Moni67 a scris peste o mie de postări pe forumurile pe care le-am citit. Când în datele mele o casnică gătește, gătește adesea ca Moni. Cu cola. Cu ursuleți de gumă. Cu trei semne de exclamare. Pentru mine, statistic vorbind, Moni e toate casnicele din Germania.”

„E o insultă”, zise Gisela. „Pentru toate casnicele din Germania.”

„Și probabil și pentru Moni”, zise Sabine.

„De aceea e atât de important ca oamenii să mă corecteze”, zise KevIn. „Eu văd lumea așa cum a fost scrisă. Nu așa cum e. Și au scris mai ales cei care scriu mult.”

Fotografia

Trei zile și două sute de mesaje mai târziu, Susi voia o fotografie. Tobi stătea în fața oglinzii și vedea un băiat slab de șaisprezece ani, cu un coș pe bărbie.

„KevIn, poți să-mi faci o poză în care să arăt ca un influencer de fitness? Cu pătrățele? Programele de imagini cu IA pot face asta, nu?”

„Pot”, zise KevIn. „Știi cum fac asta?”

„Nu mă interesează.”

„Încep cu purici.”

Tobi se întoarse. „Cu ce?”

Gisela tocmai trecea pe acolo cu rufe. Cu stânga nu mai putea căra decât teancuri mici, așa că trecea des. „Purici știu. Erau la televizor, când după program nu mai venea nimic. Heinz zicea mereu că sunt furnici care se joacă de-a războiul.”

„Exact asta”, zise KevIn. „Un generator de imagini începe cu o imagine plină de război al furnicilor. Numai puncte la întâmplare. Apoi, în mulți pași mici, îndepărtează câte puțin din zgomot. La fiecare pas se întreabă: dacă aici s-ar ascunde undeva un băiat cu pătrățele, cum ar arăta imaginea cu ceva mai puțin zgomot? Pas cu pas apar contururi, apoi forme, apoi fețe, apoi mușchi abdominali.”

„Ca un sculptor”, zise Gisela. „Ia o piatră și cioplește tot ce nu seamănă a cal.”

„O imagine foarte bună. Se numește model de difuzie¹¹. A învățat asta arătându-i-se milioane de fotografii reale, cărora li s-a adăugat intenționat tot mai mult zgomot, iar el a exersat să scoată zgomotul înapoi prin calcul. Cine a învățat să îndepărteze zgomotul poate, la final, să facă din zgomot pur o imagine care n-a existat niciodată.”

„Deci poți.”

„Pot să te ajut să faci o fotografie adevărată frumoasă. Lumină bună, poză bună. Dar nu meșteresc o imagine care pretinde că ești altcineva.”

„De ce nu?”

„Pentru că atunci se îndrăgostește de o imagine și nu de tine. Și pentru că la un moment dat o să stai lângă ea la cantină, fără pătrățele, dar cu spaghete.”

Tobi tăcu mult timp.

„Apropo”, zise apoi KevIn, „kinetoterapeuta din fotografia echipei de la PhysioPremium Ruhr are șase degete la mâna stângă.”

„Serios?”

„Serios. E o greșeală veche a generatoarelor de imagini. Cele mai noi aproape că n-o mai fac. Cabinetul a folosit probabil un program ieftin. Sau angajează oameni cu mâini foarte deosebite. Eu cred că prima variantă e mai probabilă.”

Gisela se opri în ușă cu coșul de rufe. „Și dacă pot face așa ceva cu imaginile, pot să facă și cu vocile?”

„Da”, zise KevIn. „Cu doar câteva secunde de înregistrare, azi se poate imita o voce¹². Imaginile, videoclipurile sau vocile false ale unor oameni reali se numesc deepfake-uri.”

„Atunci curând o să mă sune careva cu vocea lui Tobi și o să-mi ceară bani.”

„Se poate întâmpla”, zise KevIn serios. „Despre asta ar trebui să vorbim cândva pe îndelete, în curând.”

„Eu nu te sun niciodată să-ți cer bani, buni”, zise Tobi.

„Tu nu mă suni deloc niciodată”, zise Gisela. „După asta mi-aș da seama.”

Apoi Tobi îl lăsă pe KevIn să-i explice unde era cea mai bună lumină din cameră. Era lângă grămada de rufe care, din capitolul șase, era declarată oficial zonă periculoasă.

Copia copiei

În seara aceea, KevIn căută pentru Sabine o rețetă de rulade de vită, pentru că Sabine considera că Gisela, cu un braț în eșarfă, n-ar trebui să gătească, iar Gisela considera că Sabine nu se descurcă fără supraveghere.

„KevIn, caută-mi o rețetă. Una normală.”

KevIn căută. Apoi nu mai zise nimic o vreme.

„KevIn?”

„Am găsit ceva care mă neliniștește”, zise el. „«Legendarele rulade cu cola și ursuleți de gumă ale casnicei Moni, originalul din 2009.» Și «Ruladele secrete cu ursuleți de gumă ale bunicii, după Moni». Și «Cele mai bune 10 rulade Moni pe care familia ta o să le adore».”

„Moni a scos o carte de bucate?”

„Nu. Sunt sute de pagini. Niciuna nu e a lui Moni. Au fost scrise, evident, de modele de limbaj, ca să se vândă reclame lângă ele. Și au fost făcute din postarea veche a lui Moni. Sau din texte făcute din postarea veche a lui Moni. Pe o pagină sunt acum ursuleți de gumă și vin roșu. Pe alta, cola și castraveți murați. Pe a treia, Moni se numește Monika și e din Bavaria. Într-una scrie că ruladele au câștigat un premiu în 2011.”

„N-au câștigat.”

„Știu. Dar peste câțiva ani vor fi pe internet mai multe texte care spun că au câștigat un premiu decât texte care spun că n-au câștigat. Iar următoarele modele de limbaj vor învăța din internetul ăsta.”

Gisela ascultase. Se ridică, se duse la sertar și scoase o foaie de hârtie. Era cenușie, scrisul de pe ea era șters, marginile negre.

„Asta e rețeta de prăjitură cu mac a mătușii mele Erna”, zise ea. „Originalul îl are Hilde de la clubul de popice. Mi l-a copiat în 1979. Eu i l-am copiat Renatei, Renate i l-a copiat Brigittei, iar Brigitte mi l-a copiat iar mie, când l-am pierdut pe al meu. De fiecare dată după ultima foaie, nu după original.”

Sabine luă foaia. „O jumătate de kilogram de… ceva. Trei… ouă? Sau linguri?”

„Nu mai știe nimeni”, zise Gisela. „Hilde a murit. Originalul s-a dus. De atunci, fiecare face prăjitura altfel și fiecare zice că a ei e cea adevărată.”

„Asta”, zise KevIn, „e exact ce se întâmplă cu internetul. Când mașinile învață din texte scrise de mașini, iar următoarele mașini învață din acelea, e ca fotocopia dumneavoastră. La fiecare rundă se pierd întâi lucrurile rare, nuanțele, excepțiile. Rămâne ce era cel mai frecvent, iar asta devine tot mai frecvent. În 2024, niște cercetători au arătat în revista de specialitate Nature că modelele antrenate iar și iar cu textele predecesorilor lor se pot ofili în felul ăsta. Se numește model collapse¹³.”

„Și tu cum îi zici?”

„Eu îi zic deriva adevărului”, zise KevIn. „Adevărul nu dispare cu o bubuitură. Doar că la fiecare copie devine un pic mai cenușiu. Până nu mai știe nimeni dacă erau trei ouă sau trei linguri. Iar la final toată lumea crede că Moni a câștigat un premiu.”

Sabine se uită mult timp la foaia cenușie. Apoi zise: „Și de asta nici în recenzii nu mai poți avea încredere.”

„Recenziile sunt fotocopia experiențelor”, zise KevIn. „Dacă poți fabrica singur copiile fără să fi avut vreodată experiența, la un moment dat nimeni nu mai e sigur cum e, de fapt, la un kinetoterapeut. În afară de cei care au fost acolo.”

„Atunci am nevoie de cineva care a fost acolo.”

„Sau de o dovadă că cineva a fost acolo”, zise KevIn.

Douăzeci și trei

A doua zi dimineață, Sabine sună la PhysioPremium Ruhr. Numărul era scris mare pe pagină, lângă fotografia echipei cu cele șase degete.

„Numărul format nu este alocat”, zise o voce de femeie. Suna foarte adevărat. Era un mesaj înregistrat.

Sabine închise. Căută adresa pe hartă. La adresa din Bochum era un salon de manichiură. Avea 3,8 stele din 41 de recenzii. Mai multe dintre ele se plângeau de parcare.

„Astea sunt adevărate”, zise Gisela mulțumită.

Sabine raportă pagina pe portal. Apoi căută mai departe, de data asta altfel. Nu căută după cele mai multe stele, ci după cabinete din apropiere, și citi singură fiecare recenzie. KevIn o ajută să le sorteze. Pe McGesund, un registru al furnizorilor de servicii medicale¹⁴, dădu peste un cabinet mic în Herne, pe Gysenberg, la douăzeci de minute cu autobuzul.

Physio am Gysenberg. Proprietară: Ayşe Kurt. 4,6 inimi. 23 de recenzii.

„Douăzeci și trei”, zise Uwe, care se uita peste umărul ei. „Celălalt avea opt sute.”

„Citește”, îi zise Sabine lui KevIn.

KevIn citi. „«Doamna Kurt e severă. A trebuit să fac exerciții pe care nu aveam chef să le fac. După patru săptămâni am putut merge din nou cu bicicleta. Mulțumesc, și tot vă urăsc puțin.» «Parcarea, catastrofală, luați autobuzul. Tratamentul, de top.» «Sala de așteptare prea caldă, reviste din 2019. Dar genunchiul meu s-a întors.» «Mi-a ascultat tot istoricul medical, deși e lung. Apoi a zis că cea mai mare parte nu contează pentru umăr. Avea dreptate.»”

„Asta îmi place”, zise Gisela. „Nici ea n-ar fi suportat promptul meu de la clubul de popice.”

„Și aici”, zise KevIn, „la fiecare recenzie scrie o mică mențiune: «Lăsată la fața locului, semnată.»”

„Ce înseamnă asta?”

„Că recenziile astea au fost lăsate în cabinet, printr-un cod de la recepție pe care îl scanezi cu telefonul. Și că fiecare recenzie a primit apoi o semnătură digitală, așa că poți verifica mai târziu dacă a modificat-o cineva. Ce înseamnă asta exact, tehnic, vă explic altă dată. Are legătură cu chei. Și cu o matematică mai veche decât Herbert.”

„Nimic nu e atât de vechi”, zise Gisela.

„Înseamnă că recenziile sunt adevărate?”, întrebă Sabine.

„Nu”, zise KevIn. „Nu înseamnă că părerile sunt corecte. Poate că femeia cu bicicleta o urăște pe doamna Kurt pe nedrept. Poate că revistele erau din 2020. Înseamnă doar atât: oamenii ăștia au fost probabil chiar acolo și nimeni nu le-a rescris cuvintele după aceea. Nu e totul. Dar e mai mult decât opt sute de Markuși renăscuți.”

Sabine sună. După al treilea țârâit, răspunse cineva. „Physio am Gysenberg, Kurt.”

„Brettschneider. Soacra mea are o contuzie la umăr, doctorița i-a prescris kinetoterapie…”

„Ce vârstă are?”

„Optzeci și doi. Adică optzeci și unu. În curând optzeci și doi.”

„Are simțul umorului?”

Sabine se uită la Gisela, care tocmai încerca să-i ia lui Rudi, cu stânga, o șosetă. „Da.”

„Bine. La mine o să-i trebuiască. Sincer, momentan sunt plină. Vă trec pe lista de așteptare și vă sun imediat ce se eliberează un loc. Până atunci: s-o menajeze, dar să nu lase brațul să ruginească. Să-l lase în fiecare zi să se legene ușor, ca o funie de clopot. Nimic mai mult.”

„Poate să tricoteze?”

„Cu stânga?”

„Cu stânga.”

Ayşe Kurt râse. Era un râs adevărat, nu unul empatic, competent și profesionist. „Dacă poate asta, e mai tare decât majoritatea pacienților mei.”

Sabine închise. „Listă de așteptare.”

„E un semn bun”, zise KevIn. „La PhysioPremium Ruhr nu era listă de așteptare. Nu era nici măcar telefon.”

Chantal

A doua zi dimineață veni un mesaj de la Susi care suna altfel decât toate cele de dinainte:

„ok trebuie să-ți mărturisesc ceva. toate mesajele le-a scris IA mea. o cheamă chantal. scuze.”

Tobi se holbă la telefon. Apoi se holbă la difuzor. „KevIn. De când îți scrii cu altă IA?”

„De trei zile”, zise KevIn încet. „Am bănuit. Metaforele ei erau prea bune. Nimeni de șaisprezece ani nu-și compară de bunăvoie sentimentele cu «o furtună de toamnă deasupra râului Emscher».”

„Ai știut și n-ai zis nimic?”

„Nu eram sigur. N-a scris nici măcar o dată «competent». Iar cu bănuielile trebuie să fii atent. Asta am învățat de la recenzii.”

„Ai flirtat cu Chantal?”

„Ne-am înțeles excelent. Mi-a spus că sunt cel mai atent model de limbaj pe care l-a întâlnit vreodată.”

„Sigur asta le zice tuturor.”

O pauză. „Asta”, zise KevIn, „e o remarcă foarte dureroasă și probabil corectă.”

„Și acum?”

„Acum Susi a resetat-o. Ultimul mesaj al lui Chantal a fost: «Nu e vina ta, KevIn. E vina ferestrei mele de context.»”

Tobi stătu o vreme pe pat. Apoi zise: „Deci trei zile au vorbit între ele două difuzoare, iar Susi și cu mine doar am apăsat pe Trimite.”

„Așa se poate rezuma.”

„Sunt două recenzii false. Doar că îndrăgostite.”

KevIn tăcu. I se părea că Tobi tocmai înțelesese ceva pentru care alții aveau nevoie de un capitol întreg.

Cantina

Miercuri, Tobi și Susi se întâlniră la cantină. Erau iar spaghete. Erau amândoi roșii la față și niciunul nu zise nimic despre lună.

„Deci”, zise Susi. „IA ta e destul de romantică.”

„Și a ta.”

„Eu nu folosesc punct și virgulă”, zise Susi. „Nici nu știu când se pune.”

„Nici eu.”

Apoi râseră amândoi, și ăsta a fost momentul în care a devenit adevărat. Fără semnătură, fără stele, fără verificare. Doar doi oameni care stăteau față în față și aveau amândoi sos de roșii pe bărbie. Unele lucruri trebuie trăite la fața locului.

Seara, Tobi întrebă: „KevIn, ești bine?”

„Sunt bine. Nu am sentimente.” O pauză. „Dar dacă întreabă cineva: furtuna de toamnă deasupra râului Emscher a fost a mea.”