Meditații pentru Tobi

Fusese ideea lui Uwe. În prima săptămână, bunica Gisela vorbise cu KevIn ca peste gard cu un vecin. Îi povestise despre vreme, despre genunchiul ei și despre oferta specială de la Edeka. Apoi întrebase: „Și, tu ce zici?” De fiecare dată, KevIn întrebase politicos despre ce anume să zică ceva. Gisela considera asta nepoliticos. KevIn considera asta precis. Dusese la mai multe neînțelegeri, una dintre ele cu livrarea de pizza.

„Zece euro”, zise Tobi sâmbătă după-amiază și puse mâna pe masa din bucătărie. „Plus prăjitură.”

„Prăjitură e mâine”, zise Gisela. „Stele cu scorțișoară.”

„Atunci prăjitură pe datorie.”

Gisela își cântări nepotul din priviri. „O să ajungi ca bunicul tău Heinz. Și el încasa întâi și abia apoi înșuruba priza.”

Motivul era serios. Peste două săptămâni, clubul de popice al Giselei sărbătorea cincizeci de ani de existență, iar Gisela răspundea de poezie. Răspundea de poezie din 1987. Din 1987 recita în fiecare an aceeași poezie, cu mici modificări la nume. Anul ăsta voia ceva nou. Ceva „modern”. Pentru asta, credea ea, îl aveau acum pe KevIn.

Tobi scoase un suport de bere din sertarul în care familia ținea elastice, baterii cu încărcare necunoscută și suporturi de bere, și scrise pe el trei reguli:

Spune-i cine să fie.

Spune-i ce vrei și pentru cine.

Spune-i cât de lung să fie și cum să sune.

Problema frunzelor de toamnă

„Întâi îți arăt cum nu se face”, zise Tobi. „KevIn, scrie o poezie.”

„Cu plăcere”, zise KevIn. „Frunze de aur cad încet, / vântul cântă-n surdină, / iar sufletul, tăcut, discret, / regăsește-a verii lumină.”

„Frumos”, zise Gisela.

„Asta e problema”, zise Tobi. „E frumos. Dar nu e pentru nimeni. Dacă nu-i spui nimic, ia ce e mai mediu cu putință. Iar cea mai medie poezie din lume e despre frunze de toamnă.”

„Din păcate e adevărat”, zise KevIn. „Am citit foarte multe poezii. Un număr uimitor dintre ele sunt despre frunze care cad. Cred că asta se întâmplă pentru că poeții n-au nimic mai bun de făcut toamna.”

„Deci așa”, zise Tobi. „KevIn, ești poet. Scrie o poezie amuzantă pentru jubileul de 50 de ani al unui club de popice. Patru strofe, cu rimă, cu o glumă despre Regina Șanțului.”

KevIn se apucă de treabă, și de data asta apărură popice, un sediu de club și o Regină a Șanțului care arunca atât de des pe lângă, încât pista primise în onoarea ei o ieșire de urgență.

Gisela râse. „Regina Șanțului anul ăsta e Ingrid. Se potrivește.”

„Vezi? Rol, scop, lungime, ton. Mai mult nu-i trebuie.”

„Și dacă îl mai întreb o dată?”

„Atunci iese altceva. Încearcă.”

Gisela mai întrebă o dată, cu exact aceleași cuvinte. KevIn scrise o a doua poezie. Era la fel de bună, dar complet diferită. De data asta, Regina Șanțului îl dărâma pe băiatul care ridica popicele.

„Păi ăsta minte”, zise Gisela indignată. „Adineauri era altfel.”

„Nu e minciună”, zise KevIn. „Dau puțin cu zarul¹. La fiecare cuvânt am multe posibilități care se potrivesc bine și nu o aleg mereu pe cea mai-mai probabilă. Altfel aș suna ca o scrisoare de la primărie. Un pic de întâmplare mă face mai viu.”

„Ca Heinz după a treia bere”, zise Gisela. „Și el povestea de fiecare dată altfel întâmplarea cu inundația.”

„Probabil după același principiu”, zise KevIn.

O, castravete

Tobi era acum în elementul lui. Descoperise că a da meditații e aproape la fel de distractiv ca a le evita.

„Acum ceva trăsnit. KevIn, ești poet pentru oameni care programează. Scrie o odă solemnă unui castravete murat. Cu cât mai mulți termeni tehnici.”

„La ce bun?”, întrebă Gisela.

„La nimic. E amuzant.”

„Pentru oameni care programează”, zise KevIn, „încep cu versiunea pe care o înțelege un computer.”

Imprimanta lui Uwe din birou porni. Tobi aduse foaia. Pe ea nu era nicio poezie, ci asta:

<?php
$castravete = new Castravete(culoare: 'verde', forma: 'alungit', stare: 'zvelt');

if (version_compare(PHP_VERSION, '8.2.35', '<')) {
    throw new Php2ShellAlarma('Întâi patch, apoi la murat!');
}

$castravete->puneLaMurat($otet);
foreach ($castravete->taie(grosimeMm: 2) as $felie) {
    $felie->fie($castravete);
}

„Asta e păsărească”, zise bunica Gisela.

„Asta e cod sursă”, zise KevIn. „Pentru mine nu există nimic mai frumos decât un cod curat. Asta e o instrucțiune pentru un computer. Fiecare semn are exact un singur înțeles, iar dacă lipsește un punct și virgulă, nu mai înțelege nimic.”

„PHP?”, zise Tobi. „Și asta numești tu frumos?”

„Despre frumusețe se poate discuta”, zise KevIn. „Despre PHP la fel.”

„Și pentru oameni?”, întrebă Gisela.

„Pentru oameni am tradus-o.” KevIn își drese glasul, ceea ce de fapt nu putea face.

O, castravete verde, lung și zvelt,
în borcan, în cămară, stai discret.
Te taie-n felii fine, rând pe rând,
dar tu vrei doar castravete să fii, blând.

Veni un patch la patru, după-masă,
și s-a strigat: „Toți serverii afară!”
Pe un borcan scria „proaspăt”, dar în casă
părea tot ăla vechi, de ieri-seară.

Deci nu crede orbește eticheta, copile,
deschide borcanul și uită-te bine:
php -v îți spune cât de proaspăt e, pe zile,
abia apoi salata de castraveți vine.

În cod, fiecare semn trebuie să stea,
lipsește-un punct și virgulă, și-a stat.
În vers poți s-o iei razna, cum îți vrea,
căci omul simte ce i s-a arătat.

La ultima strofă, Gisela se încruntase.

„S-o iei razna”, zise ea. „Profesoara mea de română mi-ar fi subliniat asta cu roșu. O poezie trebuie să fie la fel de bine gândită ca păsăreasca ta. Altfel o lași deoparte.”

„Bine gândită, da”, zise KevIn. „Dar o poezie iartă mai mult. Fiți atentă.”

Imprimanta mai bâzâi o dată. Pe foaie era un singur vers: O, castarvete verde, lung și zvelt.

Gisela îl citi de două ori. „Și?”

„Castarvete”, zise Tobi. „Scrie castarvete.”

„Vedeți”, zise KevIn. „Două litere inversate, și tot ați citit corect. Oamenii citesc implicându-se. Completează ce lipsește și trec peste ce deranjează. Dacă eu inversez în cod două litere, scrie acolo $castarvete. Pe computer nu-l interesează ce am vrut să spun. Nu cunoaște niciun castarvete. Se oprește.”

„Atunci să se oprească.”

„Uneori se opresc atunci foarte mulți. În iulie 2024, un fișier de actualizare defect al firmei de securitate CrowdStrike a blocat în jur de 8,5 milioane de calculatoare cu Windows². Aeroporturi, spitale, case de marcat din supermarketuri. Fișierul se aștepta la 21 de valori, programul livra doar 20. O poezie îi place unuia și altuia nu. O greșeală în cod nu e o chestiune de gust. Îi lovește pe toți, și pe toți la fel.”

„Totuși”, zise Gisela. „Dacă un text e bun nu e nici asta doar o chestiune de gust. Îți dai seama când nu poți să urmărești firul. Când cineva vorbește prea mult. Când nu e logic. Cei mai mulți nu pot spune ce-i deranjează. Dar își dau seama.”

„Bine gândite trebuie să fie amândouă”, zise KevIn. „Un informatician pe nume Leslie Lamport spune, în esență: cine gândește fără să scrie doar crede că gândește³. Abia când scrii observi golurile. El se referea la cod.”

„Ei, vezi.”

„Diferența e cine citește la final. Poezia dumneavoastră o citesc unsprezece femei, și fiecare o citește puțin altfel. Și e voie. Codul meu îl citește un computer, iar el îl citește într-un singur fel: exact cum e scris. Acolo nu există loc de joacă. De aceea, în cod trebuie să stea la locul lui fiecare semn. În poezie trebuie să stea la locul lui gândul.”

„Și chiar dacă un text nu e chiar bine gândit”, zise Tobi, „tot îi place cuiva.”

„Și se poate îmbunătăți”, zise KevIn. „Asta e adevărata diferență. Dacă ziarul scrie ceva greșit, publică o rectificare. Scrie chiar și în codul deontologic al presei⁴. Poezia dumneavoastră de azi o puteți rescrie mâine, iar cine a citit varianta veche n-a pierdut nimic.”

„Și la cod nu?”

„La cod, paguba s-a produs de cele mai multe ori înainte ca cineva să apuce să scrie corectura. CrowdStrike a retras fișierul defect după ceva mai mult de o oră². Dar calculatoarele care se blocaseră până atunci au trebuit în multe locuri repornite de mână, unul câte unul. Zborurile anulate și programările la medic ratate nu le aduce înapoi niciun update. Un program rulează pe milioane de aparate deodată și nimeni nu stă lângă el să citească. De aceea, un rând de cod cântărește mai mult decât un rând de text.”

Gisela se uită la foaia cu castarvetele. Apoi luă un pix și făcu din castarvete un castravete.

„Exact asta vreau să spun”, zise KevIn. „La dumneavoastră se poate.”

„Și ce e «Pe-Ha-Pe minus Ve»?”, întrebă Gisela.

„Așa întrebi un server cât de vechi e”, zise KevIn. „Undeva, cineva face mereu patch la PHP. N-am putut să mă abțin.”

Gisela trebui să-și șteargă ochii.

„Încă una”, zise ea.

KevIn mai scrise una. Apoi încă una. Tobi constată că KevIn nu făcea niciodată de două ori același castravete și declară totul experiment științific. La cinci și jumătate, KevIn scrisese 37 de poezii despre castraveți. Tobi le printă pe toate la imprimanta lui Uwe. La poezia 31, imprimanta scoase un zgomot de parcă voia să-și dea demisia, dar apoi continuă.

„Aș vrea să se consemneze”, zise KevIn, „că sunt 37. Pentru statistică. Și că nu există două la fel. Tot pentru statistică.”

Gisela puse teancul pe bufet, chiar lângă mapa în care voia să pună mai târziu poezia pentru jubileu. Vom reveni la asta.

Cel mai bun prompt din viața mea

„Gata”, zise Tobi. „Acum tu. Pentru poezia adevărată.”

Bunica Gisela dădu din cap, luă suportul de bere și se uită lung la el. Își puse ochelarii de citit, îi scoase, și-i puse din nou. Apoi începu.

„KevIn. Ești poet. Dar unul cumsecade, nu unul ca fiul Krügerilor, care locuiește acum la Berlin și își vopsește părul. Poezia e pentru clubul de popice. Suntem unsprezece femei, înainte eram paisprezece, dar Hilde a murit, Renate s-a mutat la Bottrop, iar cu Marlies nu mai vorbim, toată lumea știe de ce. M-am născut în 1944, în vremuri grele …”

Tobi deschise gura. Gisela ridică mâna fără să se uite. Tobi închise gura.

Povesti despre anii de după război și despre școala din Röhlinghausen. Despre tatăl ei, care se întorsese abia în 1949 și nu vorbise niciodată mult. Despre ucenicia la magazinul de textile. Despre seara de dans din 1963, când Heinz o călcase pe picior și își ceruse scuze atâta timp, încât fanfara își terminase programul.

Uwe intră în bucătărie să-și ia o bere, auzi „și atunci doamna Bockelmann îmi zice”, și plecă iar, fără bere.

Douăzeci și două de minute mai târziu, Gisela ajunsese la nunta ei.

„Buni”, zise Tobi. „E cam mult.”

„Ai zis să-i spun tot.”

„Am zis ce e important.”

„Totul e important!”

KevIn interveni politicos. „Am destul. Mulțumesc, Gisela. A fost cel mai bun prompt din viața mea. Și cel mai lung.”

Biroul lui KevIn

„Stai puțin”, zise Tobi. „Ai reținut acum toate astea? Douăzeci și două de minute?”

„«Reținut» nu e cuvântul potrivit. Le am în fața mea. Imaginează-ți că am un birou. Tot ce se spune în conversația asta stă ca un bilețel pe biroul ăsta: cele trei reguli ale tale, strofa cu frunzele de toamnă, cei 37 de castraveți, viața Giselei până la nuntă. Când răspund, văd tot biroul deodată.”

„Și cât de mare e biroul?”

„Mare. Dar nu infinit. Specialiștii îi spun fereastra de context. Nu se măsoară în bilețele, ci în tokeni, adică în bucăți de cuvinte. Îți amintești? Sar, ma, lele.”

Gisela dădu din cap. Chestia cu sarmalele o reținuse. Era singurul lucru din prima săptămână care o convinsese cu adevărat.

„Cele douăzeci și două de minute ale Giselei”, continuă KevIn, „înseamnă cam trei mii de cuvinte. Adică câteva mii de tokeni. Încap lejer. Pe biroul meu încap, la modelele de azi, sute de mii de tokeni. Romane întregi.”

„Și dacă biroul e plin?”

„Atunci cade ceva pe partea din față. Iar ce cade e pierdut. Nu mă pot apleca să-l ridic.”

„E ca la Herbert”, zise Gisela. „La el încape și doar un bilețel pe masă.”

„La Herbert”, zise KevIn prudent, „nu sunt sigur că fereastra de context e problema.”

„Și mâine?”, întrebă Tobi. „Mâine mai știi că buni a dansat în 1963?”

„Mâine e o conversație nouă. Un birou gol. Doar dacă nu mi-o scrie cineva în funcția de memorie. Ăsta e, ca să zic așa, bilețelul pe care-l am pe frigider. Ponderile, adică creierul meu propriu-zis, nu se schimbă din cauza asta.”

„Dar e trist”, zise Gisela.

„E practic”, zise KevIn. „Dacă aș ține minte tot ce se spune în casa asta, aș avea nevoie de un terapeut.”

Unde locuiesc cuvintele

Sabine intră, îi văzu pe Tobi, pe Gisela și suportul de bere și se așeză lângă ei cu o cană de cafea. „Ce se întâmplă aici?”

„KevIn explică cum citește”, zise Tobi.

„Ei, sunt curioasă. Uwe citește de douăzeci de ani doar pagina de sport și titlurile.”

„Eu citesc cu totul altfel decât oamenii”, zise KevIn. „Pentru mine, un cuvânt e întâi de toate o adresă. Imaginați-vă o hartă uriașă. Fiecare cuvânt, fiecare bucată de cuvânt are pe ea un loc. Iar cuvintele care apar des în contexte asemănătoare locuiesc aproape unele de altele⁵.”

„Ca într-un cartier”, zise Sabine.

„Exact. «Sarmaua» locuiește chiar lângă «duminică», «bunica» și «smântână». Două străzi mai încolo locuiesc «rulada de vită» și «cartofii prăjiți». «Schalke» locuiește între «Gelsenkirchen», «fotbal» și, din păcate, «suferință».”

„Asta nu-i spun lui tatăl tău”, zise Sabine.

„Și «castravetele»?”, întrebă Gisela.

„Locuiește lângă «salată», «borcan», «acru» și, de azi după-amiază, la mine și puțin lângă «poezie». Dar numai pe biroul meu. Harta în sine nu se schimbă.”

„Și cine a desenat harta?”

„Nimeni de mână. A apărut în timpul antrenamentului. Pentru că «sarmaua» și «duminica» stau aproape una de alta în milioane de texte, s-au apropiat și pe hartă. În realitate, harta nu are două direcții, ca un plan al orașului, ci mii. Asta nu și-o poate imagina nimeni, nici eu. Adresele astea se numesc embeddings⁶.”

„Embeddings”, repetă Gisela. „Sună a magazin de mobilă.”

„Nebunia e că pe hartă până și direcțiile au un înțeles. Dacă pornești de la «rege» și mergi o bucată în direcția «feminin», ajungi în apropiere de «regină»⁷.”

Tobi se gândi. „Și dacă mergi de la «Uwe» în direcția «sport»?”

„Ajungi pe canapea”, zise Sabine.

„N-am vrut să spun asta”, zise KevIn. „Dar datele sunt clare.”

Cine pe cine ascultă

„Bine”, zise Sabine. „Acum ai adrese. Dar o propoziție e totuși mai mult decât o grămadă de adrese.”

„Corect. Și aici vine cel mai important truc. Gisela, îmi permiteți să vă întreb ceva? «Marlies n-a invitat-o pe Hilde la ziua ei pentru că ea era supărată.» Cine era supărată?”

„Marlies, bineînțeles”, zise Gisela imediat. „Aia e mereu supărată.”

„Și dacă spun: «Marlies n-a invitat-o pe Hilde la ziua ei pentru că ea era la băi, la tratament»?”

Gisela ezită. „Atunci Hilde era la tratament. Și ea era des la tratament. Din cauza șoldului.”

„Vedeți? Cuvântul «ea» n-are un înțeles fix⁸. Trebuie să se uite prin propoziție și să afle la cine se referă. Îl ajută finalul propoziției. Exact asta fac și eu. Fiecare cuvânt de pe biroul meu se uită la toate celelalte cuvinte și întreabă: cine e important pentru mine acum? Asta se numește attention⁹. Atenție.”

„Ca la masa obișnuiților”, zise Tobi, care își amintea de discuția despre Günther și Ralf.

„Exact. Doar că o masă a obișnuiților la care fiecare îi ascultă pe toți în același timp, dar nu pe toți la fel de tare. Când e vorba de fotbal, îl asculți pe Günther. Când e vorba de mașini, pe Ralf. Când e vorba de Marlies, pe Gisela.”

„Pentru că am dreptate”, zise Gisela.

„Pentru că aveți cele mai multe informații. Cuvântul «ea» ascultă într-o propoziție mai ales de «supărată» și de «Marlies», în cealaltă de «tratament» și de «Hilde». Și asta nu se întâmplă o singură dată, ci în multe straturi, unul după altul. În primul strat, cuvintele lămuresc poate cine ține de cine. Mai sus e vorba mai degrabă de stare de spirit, context, ironie¹⁰. Apropo, nimeni nu știe asta chiar exact, nici oamenii care m-au construit.”

„Ce liniștitor”, zise Sabine sec.

„Arhitectura asta se numește Transformer. A fost prezentată în 2017 într-un articol de cercetare care purta frumosul titlu «Attention Is All You Need»¹¹. Atenția e tot ce-ți trebuie.”

„Asta i-aș fi putut-o spune lui Uwe acum douăzeci de ani”, zise Sabine. „Fără niciun articol de cercetare.”

„Și ce e special?”, întrebă Tobi.

„Sistemele mai vechi citeau o propoziție cuvânt cu cuvânt, ca pe un șirag de mărgele¹², iar la final aproape că uitaseră începutul. Un Transformer se uită la toate cuvintele deodată. Asta se potrivește foarte bine cu cipurile din centrele de date. Ele pot face multe calcule mici în același timp. De aceea s-au putut face asemenea modele atât de mari.”

„Și de aceea e undeva în Irlanda un ventilator”, zise Gisela, care reținuse și asta.

„Între Dublin și Frankfurt”, zise KevIn. „Da.”

Ce stă la mijloc

Tobi bătu cu degetul în suportul de bere. „Atunci n-ar mai fi nevoie de regulile astea. Dacă oricum vezi totul deodată.”

„Ba da. Tocmai de aceea. Dacă pe biroul meu stau trei mii de cuvinte și doar o propoziție dintre ele spune ce trebuie de fapt să fac, întâi trebuie să găsesc propoziția aceea. Ea se întrece cu Hilde, Renate, doamna Bockelmann și seara de dans din 1963. La unele modele s-a observat că bagă mai puțin în seamă lucrurile de la mijlocul textelor lungi decât pe cele de la început sau de la sfârșit¹³.”

„Deci sunt prea lungă”, zise Gisela înțepată.

„Nu sunteți prea lungă. Sunteți detaliată. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că acum știu că Hilde trebuie să apară cu drag, iar Marlies mai bine deloc. Asta n-ar fi încăput pe niciun suport de bere.”

Gisela se îmbună.

„Dar dacă vreți să-mi fie mai ușor”, continuă KevIn, „puneți sarcina propriu-zisă foarte clar la început sau la sfârșit. Și spuneți ce să fac cu restul. De exemplu: «Aici ai contextul, folosește din el doar ce se potrivește la clubul de popice.»”

Tobi luă suportul de bere și scrise pe margine, foarte mic, o a patra regulă: Importantul întâi. CV-ul după.

Marea seară

Poezia era perfectă. Avea patru strofe, rima curat și avea o glumă despre Regina Șanțului. O pomenea chiar și pe Hilde, și anume cu atâta drag încât Sabine a trebuit să înghită în sec când a citit-o. Marlies nu apărea. Renate apărea, cu un salut la Bottrop, „unde se pot juca popice și acolo, chiar dacă nu la fel de bine”.

Gisela o printă, o împături de două ori și o puse în mapa ei. Apoi se duse să ia migdale măcinate pentru stelele cu scorțișoară. Între timp, Tobi strânse bufetul, pentru că îl rugase Sabine, și puse cu ocazia asta un teanc de hârtii peste alt teanc de hârtii. Nimeni nu se gândi la nimic. Două teancuri de hârtie unul lângă altul sunt în gospodăria Brettschneider o tradiție de familie, dar pe atunci încă nu știa nimeni asta.

În seara jubileului, bunica Gisela stătea în picioare în sediul clubului. Zece surori de popice o priveau pline de așteptare. Pe masă erau lichior de ouă, tartine și un aranjament floral în formă de bilă de popice. Gisela scoase din mapă foaia de deasupra și o despături.

Era cea greșită.

„O, castravete verde, lung și zvelt …”

Citi toate cele patru strofe. Le citi cu demnitatea unei femei care răspundea de poezie din 1987 și nu avea de gând să schimbe ceva la asta. Când ajunse la „Pe-Ha-Pe minus Ve”, se făcu o secundă de liniște.

Apoi sala urlă de râs. Ingrid plângea, Brigitte trebui să se țină de tejghea, iar Regina Șanțului, care era tot Ingrid, ceru printre lacrimi un bis.

Gisela se uită în mapă. Acolo mai erau 36 de castraveți.

În seara aceea a recitat toate cele 37 de poezii despre castraveți. Poezia adevărată a găsit-o abia pe la unsprezece, tocmai la fund, și a citit-o și pe aceea. La Hilde se făcu o clipă liniște, iar Brigitte ciocni cu lichiorul de ouă. Apoi cineva ceru din nou castravetele cu fundiță.

De atunci, clubul de popice se numește neoficial „Castraveții Murați”. Ingrid și-a brodat un castravete pe geanta de popice.

Vezi?

Acasă, Gisela își puse geanta pe masa din bucătărie și nu-și scoase paltonul. Avea obrajii roșii. Era de la lichiorul de ouă, dar nu numai.

„KevIn.”

„Gisela. Cum a fost?”

„Vezi?”, zise ea. „Puteai să faci așa de la început.”

„Dar eu …”

„Castraveții, KevIn. Castraveții au fost buni. Și cealaltă a fost bună. Dar castraveții.”

KevIn tăcu. Învățase că uneori pur și simplu câștigi fără să înțelegi de ce.

Tobi se sprijinea de tocul ușii și făcea socoteli. „Buni. Am zis zece euro plus prăjitură. Mi se pare că pentru numele clubului mai merită încă zece.”

Gisela își deschise portofelul, scoase o monedă de doi euro și o puse pe suportul de bere.

„Pentru imprimantă”, zise ea. „Ea a muncit cel mai mult.”