Țeapa cu nepotul 2.0

„Citește asta”, zise ea și împinse.

Uwe citi. „«Apel-șoc cu vocea nepotului: o pensionară din Gelsenkirchen predă 30.000 de euro.» Groaznic.” Citi mai departe. „«Se pare că infractorii au folosit o voce imitată cu ajutorul inteligenței artificiale.»” Lăsă ziarul jos și se uită la difuzorul rotund de pe bufet. „KevIn. Tu ai fost?”

„Nu”, zise KevIn. „Am fost aici tot timpul. V-am explicat la micul dejun de ce vă iese pâinea prăjită strâmbă.”

„Unul dintre colegii tăi.”

„Tot n-am colegi. Dar există programe care pot imita voci. Și unii oameni le folosesc pentru așa ceva. Din păcate, e adevărat.”

Bunica Gisela lăsă lucrul de mână deoparte. „Pe mine nu mă păcălește nimeni. Pe Tobi îl recunosc după voce. Îl recunosc și după cum respiră.”

„Probabil așa a crezut și femeia din Gelsenkirchen”, zise Sabine.

„N-o cunosc.”

„Tocmai.”

Cuvântul

Duminică s-au mâncat sarmale, iar Sabine avea un punct pe ordinea de zi. Chiar scrisese „PUNCTUL 1” pe un bilețel și îl pusese lângă bolul cu sos.

„Punctul 1”, citi Tobi. „Parola familiei. Ce-i asta?”

„Un cuvânt pe care îl știm doar noi”, zise Sabine. „Dacă sună cineva, pretinde că e unul de-al nostru și vrea bani, îl întrebi de cuvânt. Cine nu-l știe nu e de-al nostru.”

KevIn interveni. „Îmi permiteți să contribui? O parolă de familie bună are trei calități. Unu: nu apare nicăieri pe internet în legătură cu numele vostru. Deci nu numele câinelui, nu locul nașterii, nu Schalke.”

Uwe păru dezamăgit. Se vede că avea deja „Schalke” pe limbă.

„Doi: toată lumea o poate ține minte, chiar și sub stres. Trei: nu se scrie nicăieri și nu se spune niciodată prima la telefon. Se cere. Celălalt trebuie s-o spună.”

„Rudi”, zise Tobi.

„Scrie pe zgarda lui”, zise KevIn. „Împreună cu cuvântul SECURITY. E ironic, dar nu e secret.”

Se făcu liniște. Rudi respira plin de speranță sub masă.

„Ursuleți de gumă”, zise Sabine în cele din urmă.

Toți se uitară la ea.

„Din cauza lui Moni”, zise ea. „Ruladele cu ursuleți de gumă. Asta nu înțelege nimeni în afară de noi. Și cine primește un telefon și aude «ursuleți de gumă» știe că e ceva serios și că suntem noi.”

KevIn tăcu o jumătate de secundă. „E excelent”, zise el. „E neobișnuit, e scurt și înseamnă ceva pentru voi. Moni ar fi mândră.”

„Moni nici nu știe că existăm”, zise Tobi.

„Tocmai de-aia funcționează.”

Unchiul Herbert, care mânca la ei ca în fiecare duminică, repetă cuvintele de mai multe ori, cu jumătate de glas, ca să și le întipărească. „Ursuleți de gumă. Ursuleți de gumă.” Apoi zise: „Și dacă le uit?”

„Atunci mă suni”, zise Gisela, „și te întreb cine ești.”

Apelul

Nouă zile mai târziu, într-o marți, la ora 14:12, Gisela era singură acasă. Singură însemna la familia Brettschneider: Gisela, Rudi, Horst în stația de încărcare și KevIn pe bufet. Sabine era la birou, Uwe la regia municipală de energie, Tobi la școală. Termostatul arăta 19 grade. Ca întotdeauna.

Sună telefonul fix. Pe ecran apărea un număr de mobil pe care Gisela nu-l cunoștea. A răspuns totuși, pentru că venea dintr-o generație în care, dacă suna telefonul, răspundeai. A pus pe difuzor, pentru că venea dintr-o generație care nu mai auzea bine.

„Brettschneider?”

„Buni?” Era vocea lui Tobi. Tremura. „Buni, eu sunt. Te rog, ascultă-mă, am făcut-o lată de tot.”

Gisela se așeză pe scaunul de pe hol. „Tobi? Ce s-a întâmplat?”

„Am … am mers cu trotineta electrică a lui Jannik, și era o femeie pe trecerea de pietoni, și n-am văzut-o, și acum e în ambulanță, buni, și poliția e aici.” Un suspin. În fundal urla o sirenă. „Zic că intru în arest preventiv dacă nu se plătește chiar azi o cauțiune. Te rog, nu le spune nimic lui mama și lui tata. Te rog.”

„Doamne, băiete.”

„Ți-l dau pe polițist.”

O altă voce, bărbătească, calmă, foarte oficială. „Bună ziua, doamnă Brettschneider. Comisar-șef Becker, Poliția Herne. Nepotul dumneavoastră e nevătămat, dar situația e gravă. Persoana vătămată e rănită grav. Pentru a evita arestul preventiv e necesară o garanție de douăsprezece mii de euro. Un coleg ar putea ridica banii de la dumneavoastră într-o oră. Aveți bani gheață sau obiecte de valoare în casă?”

Gisela se gândi la cutia din dulapul de haine. Cutia în care, de la moartea lui Heinz, stăteau banii „albi pentru zile negre” și broșa mamei ei. Se ridică.

Pe bufet pulsa lumina albastră. KevIn nu zicea nimic. KevIn învățase în casa asta că nu te bagi în convorbirile altora. Dar în datele lui erau foarte multe relatări care începeau exact așa.

„Gisela”, zise el încet. „Apasă, te rog, butonul de mut.”

Gisela îl apăsă. Telefonul avea buton de mut pentru că Heinz insistase. Un telefon fără buton de mut, spusese Heinz, e ca o casă fără ușă din spate.

„Gisela”, zise KevIn. „Ursuleți de gumă.”

Gisela rămase pe loc, în hol. Cu mâna deja pe ușa dormitorului. Trase o dată aer în piept. Apoi se întoarse la telefon și apăsă din nou butonul de mut.

„Domnule comisar, mai dați-mi-l o dată pe băiat.”

„Doamnă Brettschneider, timpul presează.”

„Pe băiat.”

Se auzi un pârâit. Apoi iar vocea tremurată. „Buni?”

„Tobi. Care e cuvântul?”

O pauză. Foarte scurtă. „Ce cuvânt, buni? Te rog, mă iau imediat cu ei!”

„Cuvântul de duminică. De la sarmale.”

„Buni, nu știu ce vrei să zici, mi-e frică!”

Gisela se uită mult la telefon. Vocea era vocea lui Tobi. Suspinul era suspinul lui Tobi. Așa plânsese el când căzuse de pe bicicletă la șase ani și își julise genunchiul. Dar Tobi mâncase duminică trei sarmale și spusese de patru ori „ursuleți de gumă”, pentru că i se păruse amuzant.

„Atunci te sun eu înapoi”, zise Gisela. „Pe mobilul tău.”

„Nu, buni, nu se poate, mi-au luat telefonul …”

Gisela închise.

Rudi veni și se așeză pe piciorul ei. Apoi Gisela ridică din nou receptorul și formă numărul scris cu pixul pe bilețelul de lângă telefon: „Tobi mobil”. Îi tremurau degetele și greși numărul de două ori.

Sună de patru ori.

„Buni?”, șopti Tobi. „Sunt la fizică. Domnul profesor Demir se uită deja.”

„Care e cuvântul?”

„Ce?”

„Cuvântul!”

„Ursuleți de gumă”, șopti Tobi. În fundal râse cineva. „Buni, ce s-a întâmplat?”

Gisela se așeză. „Nimic”, zise ea. „Acum nimic. Fii atent la oră.”

Închise. Apoi sună la 110, numărul poliției. Nu pentru că îi era frică, ci pentru că i se părea că domnul comisar-șef Becker ar trebui să cunoască și un polițist adevărat.

Seara

Seara, toată familia stătea la masa din bucătărie. Venise și Herbert. Herbert venea întotdeauna când se întâmpla ceva palpitant.

Tobi auzise povestea deja de trei ori și pălea cu fiecare dată. „Aia era vocea mea?”

„Era o voce care suna ca a ta”, zise KevIn. „Am auzit-o. N-aș fi putut s-o deosebesc.”

„Doar tu auzi tot, de obicei.”

„Clonele vocale moderne sunt atât de bune încât și programele speciale de verificare se înșală des. Pe asta nu m-aș baza. Și nici pe mine.”

„De unde au vocea mea?”

KevIn așteptă o clipă. „Tobi. Ai pe undeva pe internet clipuri în care vorbești?”

Tobi se uită la mâinile lui. „Clipurile de la gaming. Și clipul cu Susi, în care am repetat prezentarea de la geografie. Și chestia în care explic cum îl întorci pe Horst când rămâne agățat sub canapea.”

„Aia are 3.000 de vizualizări”, zise Uwe mândru.

„Cât durează toate la un loc?”

„Habar n-am. O oră?”

„Asta e mult mai mult decât e nevoie”, zise KevIn. „Pentru o clonă vocală folosibilă ajung acum adesea câteva secunde¹. Cu o jumătate de minut iese mai bine. Cu o oră iese foarte bine.”

Sabine își lăsă cana jos. „Cum funcționează asta, de fapt?”

„Vă amintiți ce v-am povestit despre antrenament? Antrenezi un model cu foarte multe ore de vorbire de la foarte mulți oameni. Așa învață cum funcționează vocile în general: cum sună un «a», cum respiri, cum îți ridici vocea când ți-e frică. Și apoi îi dai o bucată scurtă dintr-o anumită voce. Din ea, modelul își alege trăsăturile care fac vocea asta deosebită. Înălțimea, timbrul, felul în care Tobi înghite «r»-ul …”

„Eu nu înghit niciun «r».”

„Îi spui lui Herbert «Hebbet».”

„Așa se vorbește în Ruhr. Asta nu e înghițit.”

„În orice caz”, continuă KevIn, „după aceea modelul poate rosti orice text cu vocea asta. Și propoziții pe care nu le-ai spus niciodată. Și cu plâns. Plânsul apare des în datele de antrenament.”

Uwe se scărpină în cap. „Și polițistul? Și ăla era o clonă de-asta?”

„Probabil un om adevărat”, zise KevIn. „Bandele astea lucrează cu împărțirea sarcinilor. Nou e doar că «nepotul» nu mai e un bărbat oarecare, răgușit, care zice «Sunt răcit», ci o mașină care sună ca tine.”

Tobi se uită la bunica lui. „Buni. Ai fi dat banii?”

Gisela tăcu. Apoi spuse sincer: „Eram deja la ușa dormitorului.”

Se făcu foarte liniște în bucătărie. Herbert își drese glasul și se uită pe fereastră. Uwe își puse mâna pe umărul mamei lui, lucru pe care altfel nu-l făcea niciodată.

„Cum ai plâns”, îi zise Gisela în cele din urmă lui Tobi, „când ai căzut de pe bicicletă la șase ani? Exact așa a plâns chestia aia. Exact așa.” Clătină din cap. „Ți-au furat vocea, băiete. Și inima mea odată cu ea.”

Tobi se ridică, ocoli masa și o îmbrățișă. N-o mai făcuse de ani de zile, cel puțin nu în fața publicului.

„Asta”, zise KevIn încet, „apropo, nu poate face nicio clonă vocală.”

A fost poliția

A doua zi înainte de prânz chiar a venit poliția. Cea adevărată. O comisar-șefă pe nume doamna Szymanski, de la compartimentul de prevenire, pe la cincizeci și cinci de ani, cu un dosar plin de pliante și cu expresia cuiva care a auzit povestea asta de foarte multe ori.

„Ați făcut totul corect, doamnă Brettschneider”, zise ea. „Asta e rar. Cei mai mulți ne sună abia după ce banii s-au dus.”

„Am avut ajutor”, zise Gisela și arătă spre bufet.

„Bună ziua”, zise KevIn.

Doamna Szymanski se uită la difuzor ca și cum s-ar fi întrebat dacă i-ar putea da și lui un pliant. Apoi puse pliantele pe masă. „Vă spun acum ce le spun tuturor. Unu: poliția nu sună niciodată de pe numărul 110². Dacă pe ecranul dumneavoastră apare 110, e întotdeauna o înșelătorie. Infractorii pot falsifica numărul afișat³.”

„Se poate așa ceva?”, întrebă Gisela.

„Din păcate, se poate”, zise KevIn. „Numărul de pe ecran e ca expeditorul de pe un plic. Poate să-l scrie oricine.”

„Doi”, zise doamna Szymanski. „Poliția nu cere niciodată bani ca să scoată pe cineva din arest și nu ridică niciodată bani gheață sau bijuterii de la ușă. Niciodată. Trei: închideți. Și sunați chiar dumneavoastră înapoi, la un număr pe care îl cunoașteți. Nu cu tasta de reapelare. Patru: vorbiți cu familia⁴. Și parola asta …”

„Ursuleți de gumă”, zise Gisela.

„Asta n-ar fi trebuit să mi-o spuneți acum.”

Gisela se înroși. Lui KevIn i se porni un ventilator. „Atunci ne trebuie una nouă”, zise el. „Ăsta e dezavantajul poveștilor bune. Vrei să le povestești.”

Doamna Szymanski râse, pentru prima oară. „Mult prea puține familii au un asemenea cuvânt. Și e cel mai simplu lucru din lume.” Se ridică. „Și spuneți-i nepotului dumneavoastră să se gândească cât din vocea lui zace pe internet.”

Seara s-a hotărât un cuvânt nou. Nu e dezvăluit în cartea asta. KevIn a insistat.

Siggi dă click

Două zile mai târziu sună la ușă domnul Kasimiro. Domnul Kasimiro locuia alături, purta sandale și în noiembrie și avea un asistent vocal pe nume Siggi, care costase 19,90 de euro și știa cam cât o duzină de ouă.

„Doamnă Brettschneider”, zise domnul Kasimiro și îi întinse Sabinei telefonul. „Am aici un e-mail de la banca mea. Contul o să-mi fie blocat dacă nu-mi confirm azi datele. Siggi a zis să dau click pe link.”

„Siggi zice multe”, zise Sabine.

„Siggi a comandat odată și patruzeci de suluri de hârtie igienică, pentru că i-a spus un bilet de pe geam”, zise Tobi din sufragerie.

„A fost o neînțelegere”, zise domnul Kasimiro cu demnitate. „Și hârtia igienică doar nu se strică.”

Sabine îi citi lui KevIn e-mailul, cu expeditor și link cu tot.

„Expeditorul se numește «Sparkasse Serviciul clienți». Dar adresa din spate se termină cu un domeniu care n-are nicio legătură cu Sparkasse-ul dumneavoastră. Formula de adresare e «Stimate client», nu numele dumneavoastră. Există un termen de douăzeci și patru de ore și o amenințare. Iar linkul duce la o pagină al cărei nume sună asemănător cu banca dumneavoastră, dar cu o liniuță în plus.”

„O liniuță”, zise domnul Kasimiro. „Păi asta nu-i nimic.”

„La adresele web, o liniuță înseamnă cam cât, la numerele de casă, diferența dintre 12 și 12A. Acolo locuiește altcineva.”

„Asta se cheamă phishing”, zise Tobi, care între timp apăruse în ușă. „Ca pescuitul. Cu momeală.”

Domnul Kasimiro se așeză. Gisela îi puse o cafea în față. O bău ca cineva care tocmai era să cadă într-un canal.

„Și dacă dădeam click?”

„Atunci ați fi introdus pe o pagină falsă numele de utilizator și parola”, zise KevIn. „Iar escrocii le-ar fi avut pe amândouă.”

„Atunci banii s-au dus?”

„Nu neapărat. Banca dumneavoastră cere pentru transferuri un al doilea pas, nu? O confirmare într-o aplicație?”

„Da, o chestie de-asta pe telefon. Acolo trebuie să apăs mereu pe «Aprobă». Enervant.”

„Asta e autentificarea cu doi factori”, zise KevIn. „Și e enervantă exact din motivul potrivit.”

Două lacăte și o pistă de popice

„Doi factori”, zise Gisela. „Ce înseamnă asta?”

„Gisela, cum se ajunge la voi, la clubul de popice, la casa de bani?”

„Casa de bani e în dulapul de la sediul clubului. Cheia o are Brigitte. Iar sediul îl descuie cârciumarul. Dacă vine Brigitte singură, nu intră. Și dacă vine cârciumarul singur, nu ajunge la bani.”

„Exact asta e autentificarea cu doi factori”, zise KevIn. „Ai nevoie de două lucruri diferite⁵. Ceva ce știi, de exemplu o parolă. Și ceva ce ai, de exemplu un telefon. Sau ceva ce ești, cum ar fi o amprentă digitală. Cine fură doar parola rămâne în fața ușii sediului.”

KevIn continuă. „Există o capcană. Unii escroci sună între timp și zic: «Aici e banca dumneavoastră, primiți imediat un cod prin SMS, vă rog să mi-l citiți.» Atunci au amândoi factorii. Pentru că li l-ai dat pe al doilea de bunăvoie.”

„Codul nu i-l spui nimănui”, zise Tobi. „Scrie chiar și în SMS.”

„Scrie în SMS”, confirmă KevIn. „Și tot e citit cu voce tare. Pentru că oamenii sunt săritori. Escrocii trăiesc din faptul că oamenii sunt drăguți. Asta e cel mai trist lucru pe care l-am citit despre înșelătorii.”

Domnul Kasimiro se uită în cafea. „I-am citit odată codul lui Siggi. Ca să poată comanda ceva.”

„Ce a comandat?”

„Douăsprezece brelocuri. În formă de banane.”

Nimeni nu zise nimic. Nici nu era nevoie.

Cheia fără cheie

„Există ceva mai bun”, zise KevIn. „Se numește passkey⁶.”

„Pass-ce?”, întrebă Gisela.

„Passkey. O cheie de acces. Îți amintești de fizioterapie? De cele două chei?”

Gisela dădu din cap. După recenzia pentru Ayşe Kurt, KevIn îi explicase cum fusese semnată recenzia. O cheie secretă, care nu se dă niciodată din mână, și una publică, pe care are voie s-o vadă oricine. Cu cea secretă semnezi, cu cea publică oricine verifică semnătura. Ce înțelesese ea, în primul rând, era că avea legătură cu o cutie poștală. Îi ajungea.

„Un passkey e exact asta”, zise KevIn. „Când creați un passkey pe un site, telefonul dumneavoastră generează o pereche de chei. Cheia publică o primește site-ul. Pe cea secretă o păstrează telefonul, bine ascunsă, și n-o dă niciodată. Nici site-ului, nici dumneavoastră, nici mie.”

„Și atunci cum te conectezi?”

„Site-ul îi trimite telefonului o sarcină. Un număr aleatoriu. Telefonul îl semnează cu cheia secretă, dar abia după ce ați pus degetul pe telefon sau ați introdus PIN-ul. Site-ul verifică semnătura cu cheia publică. Dacă se potrivește, ați intrat.”

„Și parola?”

„Nu mai există. Nu mai e nimic ce ai putea tasta și da de gol.”

Domnul Kasimiro se încruntă. „Și dacă ajung pe o pagină falsă de-asta? Cu liniuța?”

„Asta e partea frumoasă”, zise KevIn, și se auzea că chiar i se părea frumos. „Passkey-ul e legat de adresa adevărată a site-ului⁷. Telefonul ține minte: cheia asta aparține băncii dumneavoastră, și anume exact acestei adrese. Când vine o pagină cu o liniuță în plus și cere cheia, telefonul zice: Nu te cunosc. Pentru tine n-am nicio cheie. Nici nu poate altfel.”

„Telefonul e mai deștept decât mine”, zise domnul Kasimiro.

„Telefonul nu e deștept. E încăpățânat. La securitate, asta e uneori mai bine.”

„Și dacă pierd telefonul?”, întrebă Sabine.

„Atunci ai nevoie de o cale de rezervă. Passkey-urile pot fi împărțite pe mai multe dispozitive proprii, iar multe site-uri au un cod de recuperare. Îl printezi și îl pui …”

„… nu sub tastatură”, zise Gisela. „Știu. Am învățat.”

„Atunci unde?”, întrebă KevIn.

„În cutia din dulapul de haine. Lângă broșă.”

„Cutia”, zise KevIn precaut, „despre care escrocii de la telefon tocmai voiau să afle dacă există?”

Gisela deschise gura. O închise la loc. „Îmi caut altceva.”

Herbert configurează

Sâmbătă, Sabine configură passkey-uri pentru Gisela și, după îndelungi negocieri, și pentru Herbert.

„Acum pune degetul mare”, zise Sabine.

Herbert puse degetul mare.

Telefonul vibră. „Passkey salvat.”

Herbert se uită la ecran. „Și acum? Unde e parola?”

„Nu mai există.”

„Și atunci cum s-o țin minte?”

„Deloc.”

Herbert se gândi la asta. Se vedea cum lucrează în el.

„Asta n-o să prindă”, zise el în cele din urmă.

„Herbert”, zise Gisela. „Ai zis că nici internetul n-o să prindă.”

„Păi n-a prins. Nu la mine.” Se uită la telefon. „Până acum.”

Apoi zise ceva ciudat. „Am avut odată ceva de-ăsta cu parolă. Cu bani de internet. Mi l-a configurat Jürgen de la «Glück auf». În 2013. Nici nu mai știu unde e.”

„Bani de internet?”, întrebă Tobi.

„Chestii de-astea digitale. Bit-ceva. Am băgat două sute de euro în ele. Sigur a fost o înșelătorie.”

KevIn nu zise nimic. Dar undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti mult mai repede decât de obicei.

Seara, foarte târziu

Puțin înainte de miezul nopții, când dormeau toți, Gisela mai ieși o dată pe hol. Ridică receptorul și formă numărul de mobil al lui Tobi. El locuia la două camere distanță.

Sună. Un „Hm?” somnoros.

„Care e cuvântul?”

O pauză lungă. Apoi, cu limba grea, cuvântul cel nou.

„Bine”, zise Gisela mulțumită. „Noapte bună, băiatul meu.”

„Buni”, zise Tobi, „sunt în camera de alături. Puteai pur și simplu să bați la ușă.”

„Voiam doar să fiu sigură”, zise Gisela, „că ești tu.”

Închise. Pe bufet pulsa lumina albastră.

„Noapte bună, KevIn.”

„Noapte bună, Gisela. Pot să te întreb ceva? De unde știi, de fapt, că eu sunt eu?”

Gisela se opri. Se uită la difuzor, îndelung, cum te uiți la cineva despre care nu te-ai gândit niciodată la asta.

„Ești singurul”, zise ea apoi, „care vorbește atât de mult și totuși nu cere niciodată bani.”