Știri

Ziarul stătea în fiecare dimineață la șase și jumătate pe preșul de la ușă. Sabine îl aducea înăuntru în halat, scutura roua de pe el și îl punea lângă ceașca de cafea. Făcea asta de douăzeci și doi de ani. KevIn calculase odată că asta înseamnă cam șapte mii de ziare. Sabine îi răspunsese că l-a atins pe fiecare în parte.

În marțea aceea din septembrie, despături ziarul și îl împături la loc.

„Ce e?”, întrebă Uwe.

„Nimic.”

„Sabine.”

„Război”, zise ea. „Pagina unu, pagina doi, pagina trei. Pe pagina patru e o rețetă de prăjitură cu prune. Cred că au pus-o acolo de milă.”

Uwe luă ziarul și citi. Război în Europa, război în Orientul Mijlociu, lupte în țări ale căror nume mai apăreau în ziar doar cu litere mici, pentru că durau deja de atât de mult timp. Drone deasupra orașelor. O fotografie cu o școală distrusă. Dedesubt, o știre că un video pe care îl distribuiseră milioane de oameni în weekend era fals. Sau poate totuși nu. Încă se verifica.

„Încă se verifică”, citi Uwe cu voce tare. „Asta scria și săptămâna trecută.”

„Asta scrie în fiecare săptămână”, zise Sabine.

KevIn tăcea. Lumina lui pulsa încet, la fel de încet ca de obicei doar noaptea, când dormeau toți. Undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti ceva mai repede.

Termostatul arăta 19 grade. Ca întotdeauna. Era singurul aparat din casă pe care știrile nu-l impresionau.

E adevărat?

Tobi veni ultimul la micul dejun. Avea acum optsprezece ani, luase bacalaureatul în iunie și de trei săptămâni stătea pe biroul lui o scrisoare din Aachen, pe care o recitea în fiecare seară. Admis, inginerie aerospațială, semestrul de iarnă. Gisela pusese scrisoarea la laminat. Tobi protestase. Acum scrisoarea laminată stătea lângă original, iar Tobi le citea pe amândouă.

Azi nu se uita la scrisoare. Se uita în telefon.

„KevIn”, zise el. „E adevărat?”

Ridică telefonul. Un video, douăsprezece secunde. O explozie într-un oraș, mișcat, cineva striga într-o limbă pe care Tobi n-o înțelegea. Dedesubt, patru sute de mii de inimioare și o secțiune de comentarii în care două tabere se făceau reciproc mincinoși.

„Nu pot să văd videoul”, zise KevIn. „Sunt un difuzor. Dar chiar dacă l-aș putea vedea, nu ți-aș spune pur și simplu da sau nu.”

„De ce nu?”

„Pentru că nu știu. Și pentru că în ultimii doi ani am învățat că «Nu știu» e o propoziție completă.”

Tobi își dădu ochii peste cap. „Vorbești ca doamna profesoară Küppers.”

„Doamna profesoară Küppers ți-a dat un 8 pentru Bielefeld. E o femeie înțeleaptă.”

„Și cum aflu?”

„Ca la Bielefeld”, zise KevIn. „Cine l-a publicat primul? Există același eveniment din alte unghiuri, de la oameni care n-au nicio legătură între ei? L-au verificat redacții serioase, și scriu ele și cum? Se potrivesc vremea, umbrele, plăcuțele cu numele străzilor? Și cel mai important: de ce vrea cineva să vezi asta tocmai acum?”

„Sunt cinci întrebări pentru douăsprezece secunde.”

„Asta e problema”, zise KevIn. „Falsificatul durează acum douăsprezece secunde. Verificatul durează o după-amiază.”

Sabine bătu cu degetul în ziarul ei. „De-asta îl citesc pe ăsta. E de ieri. Măcar a avut cineva o noapte la dispoziție să se gândească.”

„Mamă, și ziarul poate să mintă.”

„Sigur că poate. Dar când minte, săptămâna viitoare apare o rectificare. Pe hârtie. O poți găsi și după aceea.”

KevIn se gândi la asta. Era, i se păru lui, o descriere foarte bună a unui marcaj temporal.

Siggi dă semn de viață

Pe la prânz sună la ușă domnul Kasimiro de alături. Îl avea pe Siggi sub braț, asistentul lui vocal ieftin, care arăta ca KevIn, doar mai mic și cu un autocolant „Acum și mai deștept!”, căzut deja pe jumătate.

„Am nevoie puțin de KevIn al dumneavoastră”, zise domnul Kasimiro. „Siggi îmi citește în fiecare dimineață știrile. Azi a zis că e război în Wanne-Süd.”

„În Wanne-Süd?”, întrebă Uwe.

„Din cauza locurilor de parcare de la Edeka.”

KevIn îl rugă politicos pe Siggi să citească știrea încă o dată. Siggi citi. Era un articol din pagina locală, cu titlul: „Război pe locurile de parcare”. Era vorba despre o ceartă între localnici și un supermarket. Siggi omisese ghilimelele.

„Vezi tu”, zise KevIn. „Și ghilimelele sunt o informație.”

„Și ieri”, zise domnul Kasimiro, „mi-a zis că trebuie să-mi confirm contul la o bancă din Bahamas, că altfel mi se blochează pensia.”

„Aia n-a fost o știre”, zise KevIn. „A fost un e-mail de înșelăciune. Siggi l-a citit pentru că avea «URGENT» în subiect.”

„Siggi, ai confirmat?”

Lumina lui Siggi clipi verde. „Comanda dumneavoastră a fost plasată.”

Domnul Kasimiro păli. S-a dovedit că Siggi nu confirmase nimic, dar comandase, ca să fie sigur, patruzeci de role de hârtie igienică. Făcea asta de la bilețelul de la fereastră încoace, ori de câte ori nu era sigur. KevIn numea asta un mecanism de adaptare. Uwe îi zicea Siggi.

După ce plecă domnul Kasimiro, Tobi zise: „Știi care e partea proastă? Siggi e amuzant. Dar de fapt tot internetul face acum exact același lucru. Omite ghilimelele.”

KevIn nu zise nimic. Rar i se întâmpla. Când i se întâmpla, de obicei însemna că cineva avea dreptate.

Întrebarea

Seara era jurnalul de știri. Uwe se uita la el în fiecare seară la opt, cu o sticlă de bere și cu senzația că lumea se poartă după cum se uită el. Azi era vorba despre drone. Despre roiuri de aparate mici de zbor care, chipurile, își găseau singure țintele. Despre imagini din satelit analizate de computere. Un expert vorbea despre „algoritmi pe câmpul de luptă”. Arăta de parcă n-ar fi dormit de mult.

Tobi stătea pe brațul canapelei. Când reportajul se termină, puse întrebarea care plutise în aer toată ziua.

„KevIn. Se folosește IA în război?”

Uwe luă telecomanda și dădu sonorul la zero. Sabine își lăsă deoparte careul de cuvinte încrucișate. Gisela tricota mai departe, dar mai încet.

„Da”, zise KevIn.

Era un da foarte scurt pentru standardele lui KevIn. De obicei, la fiecare da atârna trei restricții și un procent.

„Pentru ce?”

„Pentru multe. Programe analizează imagini din satelit și de la drone și marchează unde ar putea fi vehicule sau poziții. Dronele folosesc recunoașterea imaginilor ca să navigheze când le e bruiată legătura radio. Există programe care propun ținte. Există atacuri cibernetice și apărare cibernetică. Și există propagandă: videouri false, voci false, mii de conturi false care se dau drept cetățeni indignați în secțiunile de comentarii.”

„Ca recenziile de la PhysioPremium”, zise Sabine încet.

„Exact ca ele. Doar că nu e vorba de o programare la kinetoterapeut.”

Tobi înghiți în sec. „Și tu? Ai putea face așa ceva?”

Lumina albastră pâlpâi. „Nu sunt construit pentru asta și aș refuza. Dar vreau să fiu sincer, Tobi. Matematica e aceeași. Programul care recunoaște într-o fotografie dacă e Rudi în ea și programul care recunoaște într-o fotografie un tanc se deosebesc mai puțin decât ți-ar plăcea. Sunt aceleași mese ale obișnuiților, doar cu alte suporturi de bere.”

Rudi ridică capul, pentru că se pomenise numele lui. Apoi îl lăsă din nou jos. Hotărâse că nu era vorba de recompense.

„Atunci trebuie interzis”, zise Uwe.

„Se negociază”, zise KevIn. „La Națiunile Unite, la Geneva, statele discută de peste zece ani dacă și cum ar trebui reglementate armele care își aleg singure țintele.¹ Mulți cer ca întotdeauna un om să ia decizia.² Până acum nu s-au pus de acord. Iar regulile europene pentru IA, despre care v-am povestit atunci, la ziua de naștere, nu se aplică în mod explicit armatei.”³

„De ce nu?”

„Pentru că statelor nu le place să-și lase apărarea reglementată de alții. Asta nu e o întrebare tehnică, Uwe. E una omenească.”

„Dar tu ești doar tehnica.”

„Tocmai”, zise KevIn. „Și de-asta știu cât de puțin înseamnă asta. Sunt o unealtă. Un ciocan nu știe dacă construiește o căsuță pentru păsări sau sparge un geam. Eu știu de cele mai multe ori, dar nu eu hotărăsc cine mă ia în mână. Întrebarea cine folosește IA și pentru ce nu v-o poate lua de pe umeri nicio IA.”

Gisela se opri din tricotat.

„Asta zicea și tata mereu”, spuse ea. „Despre stația radio.”

Wilhelm

Se ridică, se duse în camera ei și se întoarse cu o cutie de pantofi. Înăuntru era manipulatorul Morse al tatălui ei, un lucru negru din bachelită și alamă, cu o manetă lustruită de atâta folosit. Lângă el, caietul cu coloanele de cifre. Și un teanc de foi cu scrisul lui Tobi, prinse cu o agrafă: scrisorile pe care Tobi și KevIn le descifraseră toamna trecută.

Gisela se așeză. Își puse mâna pe manipulatorul Morse, cum îi pui unui câine mâna pe cap.

„Nu v-am povestit niciodată toată povestea”, zise ea. „Pentru că nici eu n-o știu toată. Tata n-a vorbit niciodată despre asta. Dar acum trebuie s-o auziți. Înainte să plece Tobi la Aachen și înainte s-o uit eu.”

„Tu nu uiți nimic, buni”, zise Tobi.

„Uit în fiecare zi unde mi-s ochelarii. Așa că ascultă.”

Wilhelm, ucenic electrician din Wanne, fusese încorporat când abia era mai mare decât Tobi acum. Pentru că se pricepea la fire, l-au făcut radiotelegrafist. Stătea în adăposturi și pivnițe, cu căștile pe urechi, și asculta piuituri. Ce a auzit și ce a transmis mai departe n-a povestit niciodată. Pe la Anul Nou 1944 a fost ultima oară acasă în permisie. În octombrie după aceea s-a născut Gisela. A văzut-o prima dată când ea avea cinci ani.

„Prizonierat”, zise Gisela. „Abia la patru ani după război. 1949. Atunci, toamna, stătea un bărbat în fața ușii. Slab de tot. Cu un palton care nu-i venea. Mama a plâns, iar eu m-am ascuns după șorțul ei. Doar nu știam cine e. Am crezut că e unul care vrea să cerșească.”

Nimeni din sufragerie nu zise nimic. Nici măcar Uwe, care altfel umplea orice tăcere cu o glumă, se uita la sticla lui de bere.

„Mi-a adus un căluț de lemn. Cioplit de mâna lui. S-a pierdut cândva la o mutare. Mă enervează și azi.” Zâmbi strâmb. „Și apoi a locuit aici, și era tatăl meu, și era un străin. Amândouă. Multă vreme.”

„N-a povestit niciodată nimic?”, întrebă Tobi.

„Niciodată. Când vorbea cineva la radio despre război, ieșea afară. În grădinița de la colonie. Creștea fasole, cea mai bună din toată colonia de grădini. Cred că vorbea cu fasolea. Cu noi, nu.”

Luă foile cu scrisul lui Tobi.

„Și pe urmă nepotul meu găsește asta. Optzeci de ani mai târziu. Scrisori pe care i le-a scris mamei din prizonierat, în codul lui secret, pentru că se temea că le citesc paznicii. Și nu le-a trimis niciodată. Le-a păstrat pe toate. Și n-are un singur cuvânt despre puști în ele. Doar: Ce face copilul. Visez clătite de cartofi. Când se termină asta, mergem la Rin.”

„Și au mers?”, întrebă Sabine încet.

„Niciodată”, zise Gisela. „Rinul era la o jumătate de oră cu trenul și n-au mers niciodată. Herbert și eu o să mergem. Ne-am promis.”

Piu, piu

KevIn așteptă mult înainte să vorbească. Pentru el au fost eternități. Pentru ceilalți au fost patru secunde.

„Gisela”, zise el apoi. „Pot să te întreb ceva?”

„De obicei nici nu întrebi.”

„A mai transmis vreodată prin radio?”

Gisela se uită la el. Apoi râse, foarte scurt, și își șterse ochii.

„O dată”, zise ea. „Mă rog, n-a transmis. A ascultat. În octombrie 1957. Au zis la radio că Uniunea Sovietică a lansat un satelit în spațiu. Sputnik. Și că piuie. Au dat piuitul chiar și la radio. Atunci tata a zâmbit și a zis: «Ăsta e primul radiotelegrafist care nu e în război.» Asta i-am povestit lui KevIn de ziua mea. Dar a mai urmat ceva. Tata, care de la război încoace nu mai transmisese niciodată el însuși, s-a dus în pivniță, a desfăcut radioul vechi al vecinului și l-a montat la loc. Trei nopți la rând. Eu aveam treisprezece ani și aveam voie să stau cu el. Și în a treia noapte a piuit. Piu. Piu. Piu. Foarte încet, prin fâșâit. Nu dat la radio. Adevărat, de acolo de sus.”

„Semnalul chiar se putea auzi cu receptoare radio simple”⁴, zise KevIn încet. „Peste tot în lume, radioamatorii au făcut exact asta în nopțile acelea.”

„Știi ce a zis acolo jos?” Gisela își puse degetul mare pe maneta manipulatorului Morse, fără să apese. „A zis: «Ăsta transmite pentru toți.» Nu pentru o tabără. Nu criptat. Pur și simplu pentru toți cei care ascultă. Și apoi a plâns. Pentru prima oară de când se întorsese. În pivnița noastră, printre borcanele cu murături.”

Tăcu.

„Atunci n-am înțeles. Am crezut că plânge pentru că e un piuit așa de frumos.”

„Și azi?”, întrebă Tobi.

„Azi cred că s-a bucurat că, în sfârșit, transmite cineva fără să moară cineva după aceea.”

Cea mai periculoasă combinație

Se făcu târziu. Uwe și Sabine strângeau în bucătărie, mai încet decât era nevoie, pentru că niciunul dintre ei nu voia să meargă la culcare. Tobi stătea cu Gisela la masa din sufragerie. Manipulatorul Morse stătea între ei.

„KevIn”, zise Tobi. „În filmul de atunci, cu Susi. Acolo IA era problema. Lumini roșii, dominație mondială, toți în canalizare.”

„Îmi amintesc. M-ai urmărit trei zile să vezi dacă mă înroșesc.”

„E o prostie? Sincer?”

KevIn se gândi. Când se gândea, lumina lui nu devenea mai rapidă, ci mai liniștită. Gisela observase asta la un moment dat și zisese că atunci respiră.

„Nu e chiar o prostie”, zise el. „IA poate fi periculoasă. Când face greșeli pe care nu le observă nimeni. Când adună prea multă putere la prea puțini oameni. Când i se dau scopuri pe care nu le-a gândit nimeni până la capăt. Despre asta am vorbit acum un an, cu termostatul și ouăle. Dar știi ce am găsit cel mai des în datele mele când era vorba de oameni care omoară alți oameni?”

„Ce?”

„Oameni”, zise KevIn. „În fiecare război pe care îl cunosc, și din păcate cunosc foarte multe, mai multe decât rețete de sarmale, la început au stat niște oameni care nu se mai puteau pune de acord ce e adevărat. O tabără n-a mai crezut-o pe cealaltă. Nimic. Nici măcar vremea.”

Gisela dădu încet din cap.

„Și acum imaginează-ți”, zise KevIn, „că le dai oamenilor ăstora o mașină care poate falsifica un video în douăsprezece secunde. Și una care scrie mii de comentarii care sună toate a vecini indignați. Iar internetul din care învață următoarele IA e deja pe jumătate plin cu texte scrise de alte IA⁵. Ca la Moni.”

„La Moni?”, întrebă Gisela.

„Există între timp pe internet peste trei sute de rețete de rulade care chipurile ar fi de la Casnica_Moni67. Una cu lemn-dulce. Una cu marshmallows. Una cu energizant. Pe niciuna n-a scris-o Moni. Dacă peste cinci ani succesorul meu va fi întrebat ce a pus Moni în rulade, va zice: lemn-dulce. Și o să creadă asta, pentru că scrie de trei sute de ori pe internet.”

„Asta e deriva adevărului”, zise Tobi.

„Exact. La Moni e amuzant. La un video cu o explozie nu e.”

KevIn făcu o pauză.

„Cea mai periculoasă combinație”, zise el, „nu e o mașină deșteaptă. Sunt oamenii care se luptă între ei și care nu se mai pot pune de acord asupra a ceea ce s-a întâmplat. O mașină care ajută la mințit face asta mai rău. Dar a început înainte.”

„Și ce ajută împotriva asta?”, întrebă Tobi. „O IA mai bună?”

„O IA ajută la verificat. Dar adevărul nu e un software pe care îl instalezi. E mai degrabă ca clubul vostru de popice. Există doar cât timp se întâlnesc regulat destui oameni și se pun de acord asupra câtorva reguli. Cine a dărâmat câte popice. Cine plătește următorul rând. Ce a fost cu Marlies.”

„Asupra a ce a fost cu Marlies nu ne-am pus de acord”, zise Gisela.

„Vezi? Și de-acolo începe.”

Gisela râse. Apoi se făcu tăcută și luă manipulatorul Morse în ambele mâini.

„Tata te-ar fi plăcut”, zise ea. „Cred. Sau te-ar fi desfăcut în bucăți.”

„Asta zici și despre Heinz.”

„Păi ăștia doi se și înțelegeau bine. N-au vorbit niciodată și erau mereu de acord.”

Un mesaj de la domnul profesor Demir

La ora 23:12 bâzâi telefonul lui Tobi. Un mesaj de la domnul profesor Demir, profesorul de fizică, către tot cercul de astronomie, inclusiv către foștii membri.

Tobi îl citi cu voce tare: „Joi, ora 20:43. ISS trece deasupra regiunii Ruhr. Aproape exact deasupra noastră. Vremea: senin. Cine nu iese afară ia un 4. Inclusiv cei care au deja bacalaureatul.”

„Ce e ISS?”, întrebă Gisela.

„Stația spațială”, zise Tobi. „Acolo locuiesc oameni. Trece pe deasupra noastră. Se poate vedea cu ochiul liber.”

„Cine locuiește acolo?”

„Astronauți. Din țări diferite.”

„Și din alea care sunt în ziar?”

Tobi ezită. „În parte. Da.”

Gisela se gândi. Apoi puse manipulatorul Morse înapoi în cutia de pantofi, foarte atent, de parcă s-ar fi putut trezi.

„Atunci mergem acolo”, zise ea. „Toți. Fac eu fursecuri.”

„Buni, nu trebuie să mergem nicăieri. Trece pe deasupra grădinii.”

„Atunci vin toți în grădină.”

„Cine e toți?”

Gisela se ridicase deja și era în drum spre telefon. KevIn văzu cum deschide agenda, cea adevărată, de hârtie, cu Herbert la H, doamna Pawlowski la P și Ayşe Kurt la „Umăr”.

„KevIn”, zise Tobi. „Ce pune la cale?”

„N-am nici cea mai mică idee”, zise KevIn. „Dar pentru joi aș planifica, de precauție, mai multe scaune.”