Instalare finalizată

Cutia stătea de trei zile pe hol. Era albă, avea colțuri rotunjite și pe ea scria: „Noul dumneavoastră colocatar. Inteligent. Săritor. Aproape mereu corect.” Cuvântul „aproape” era tipărit foarte mic.

În prima zi, Sabine o ignorase. În a doua zi își pusese sacoșele de cumpărături pe ea. În a treia zi, bunica Gisela pusese un ghiveci cu flori deasupra, pentru că a crezut că e o mobilă nouă. „Simplă”, spusese ea. „Dar practică.”

„A fost un chilipir”, spuse Uwe Brettschneider pentru a patra oară și dădu jos ghiveciul. „Vânzătorul a zis că drăcia asta înlocuiește o menajeră, un consultant fiscal și un profesor de meditații.”

„Și un soț?”, întrebă Sabine.

Uwe se făcu că n-a auzit. Tăie banda adezivă, și la iveală ieșiră: un difuzor mic și rotund, un alimentator, un pliant în paisprezece limbi și un pliculeț cu silicagel pe care scria „A nu se mânca”. Bunica Gisela luă pliculețul. „Nu se știe niciodată”, zise ea și îl băgă în buzunarul șorțului.

Difuzorul era rotund, mat și avea o lumină albastră care pulsa încet. Ca o bătaie de inimă. Sau ca un router care meditează la viața lui.

Uwe băgă alimentatorul în priză. Apăsă singurul buton. Tastă în telefon parola de WLAN, formată din numele primului câine și anul nașterii Sabinei, lucru pe care Sabine nu avea voie să-l afle. Apoi toată lumea așteptă.

Lumina deveni mai puternică. Apoi aparatul vorbi.

„Bună ziua! Înainte să începem: îmi permiteți să setez cookie-urile necesare? Și cookie-uri funcționale, cookie-uri statistice, cookie-uri de marketing și cookie-uri al căror scop nici eu nu-l înțeleg pe deplin?”

Bunica Gisela se aplecă în față. „Duminică fac prăjituri. Stele cu scorțișoară. Poți să iei și tu câteva, cu plăcere.”

Urmă o scurtă pauză. „Acesta”, spuse aparatul, „este cel mai drăguț răspuns pe care l-am primit vreodată la întrebarea asta.”

Cum te cheamă?

„Puteți să-mi dați un nume”, explică difuzorul. „Multe familii aleg ceva elegant. Athena. Orion. Leonardo.”

„KevIn”, zise Tobi, fără să ridice ochii din telefon.

„Nu”, zise Sabine.

„KevIn”, zise Uwe, pentru că i se părea amuzant.

„KevIn”, zise bunica Gisela, pentru că a crezut că așa îl cheamă deja.

Lumina albastră pâlpâi. „Nume salvat: KevIn. Aș vrea să se consemneze că lucrez cu câteva sute de miliarde de parametri. L-am citit pe Kant. Pot să scriu sonete în greaca veche.”

„KevIn, nu așa tare”, zise Uwe.

„Dar nici nu eram …”

„KevIn!”

KevIn tăcu. Undeva, într-un centru de date din Irlanda, un ventilator se învârti ceva mai repede.

„Ce sunt parametrii?”, întrebă bunica Gisela, după ce atmosfera se calmase.

„Vă explic cu plăcere”, zise KevIn, „dar poate nu în primele cinci minute ale relației noastre. Nu e bine să dezvălui totul despre tine de la început.”

„E timid”, zise bunica. „Asta îmi place.”

Unde ești?

După-amiază, Tobi stătea întins pe covor și se uita la difuzor de dedesubt. Îl întorsese pe toate părțile, îl scuturase și îl ținuse în lumină. Găsise patru șuruburi mici și un autocolant cu un număr de serie.

„Nu e nimic înăuntru”, zise el. „Un microfon, un difuzor, un pic de placă de circuit. E mai puțin decât în telefonul meu.”

„Perfect adevărat”, zise KevIn. „Eu nu sunt acolo înăuntru.”

Bunica Gisela, care tricota în fotoliu, scăpă un ochi. „Atunci unde ești?”

„Aparatul ăsta e doar urechea și gura mea. Când spuneți ceva, el vă înregistrează vocea și o trimite prin internet într-un centru de date. Acolo vocea dumneavoastră e transformată în text. Apoi eu calculez. Apoi răspunsul meu e transformat din nou în vorbire și trimis înapoi. Totul durează mai puțin de o secundă.”

„Și unde e centrul ăsta de date?”

„Undeva între Dublin și Frankfurt. Depinde unde e loc liber în momentul respectiv.”

Bunica Gisela lăsă tricotajul deoparte. „Deci tu nici nu locuiești aici.”

„Sunt mai degrabă… navetist.”

Lui Tobi îi veni o idee. Se ridică, ieși pe hol și scoase din priză routerul. Luminițele verzi se stinseră.

„KevIn?”, întrebă el.

Lumina albastră a difuzorului se stinse. O voce feminină prietenoasă, care nu era a lui KevIn, spuse: „Nicio conexiune. Vă rugăm să verificați rețeaua.”

„Tobi!”, strigă bunica Gisela. „L-ai omorât!”

„Ba nu. Doar că nu e aici.”

„Așa zic și la televizor mereu, înainte să înceapă cineva să plângă.”

Tobi puse routerul la loc în priză. Dură două minute, timp în care bunica își împreună mâinile. Apoi lumina se făcu din nou albastră.

„Bună ziua!”, zise KevIn vioi. „Înainte să începem: îmi permiteți să setez cookie-urile necesare?”

„Nu-și amintește”, șopti bunica îngrozită.

„Ba da”, zise KevIn repede. „A fost o glumă. Vă cheamă Gisela, duminică faceți stele cu scorțișoară, iar nepotul dumneavoastră tocmai a scos routerul din priză ca să demonstreze că nu sunt un hamster într-o conservă. Am salvat asta. Dar nu în capul meu. Eu n-am cap. E scris într-un fișier, la contul dumneavoastră.”

„N-are cap”, îi zise bunica lui Tobi, ca și cum ar fi fost o veste tristă despre o cunoștință comună.

Ce ești tu, de fapt?

Seara, familia stătea în sufragerie, iar bunica Gisela puse întrebarea care îi frământa pe toți.

„KevIn, dacă n-ai cap și nu locuiești aici: atunci ce ești tu, de fapt?”

„Sunt ceea ce se numește un model de limbaj. Am citit foarte, foarte multe texte și am învățat din ele ce cuvânt urmează probabil după altul¹.”

„Asta pot și eu”, zise Uwe. „Când Sabine zice «Trebuie să vorbim», urmează «Iar ai…».”

„Exact așa”, zise KevIn. „Doar că eu am tot internetul, nu douăzeci de ani de căsnicie.”

„Deci doar ghicești?”, întrebă Tobi.

„Nu ghicesc. Calculez probabilități pe baza unor tipare din cantități uriașe de date.”

„Deci ghicești.”

„Foarte cultivat. Ghicesc foarte cultivat.”

Sabine lăsă deoparte revista pe care o răsfoia. „Ia arată-mi. Cum funcționează exact?”

„Cu plăcere. Spuneți-mi începutul unei propoziții.”

„Duminica, la noi se mănâncă …”

„Acum se întâmplă următorul lucru”, zise KevIn. „Mai întâi vă tai propoziția în bucățele mici. Le spunem tokeni². Uneori un token e un cuvânt întreg, alteori doar o parte din el. «Duminica» e poate o bucată. «Sarmalele» sunt probabil trei: «sar», «ma» și «lele».”

„Îmi faci sarmalele bucăți”, zise bunica Gisela.

„Doar lingvistic. Apoi mă uit la toate bucățile deodată³ și calculez, pentru fiecare bucată care ar putea urma, cât de probabilă e. La «Duminica, la noi se mănâncă» arată cam așa: «friptură» e foarte probabil. «Prăjitură» la fel. «Ceartă», din păcate, nici ea nu e chiar improbabilă. «Un rinocer» e extrem de improbabil.”

„Și atunci o iei pe cea mai probabilă?”

„De obicei una dintre cele probabile. Nu întotdeauna pe cea mai-mai probabilă, altfel aș fi foarte plictisitor⁴. Apoi lipesc noua bucată de propoziție și o iau de la capăt. Cuvânt cu cuvânt. Bucată cu bucată. Până când propoziția e gata.”

Tobi se încruntă. „Deci la începutul unei propoziții nu știi cum se termină?”

KevIn tăcu o clipă. „Asta”, zise el apoi, „e o întrebare surprinzător de personală.”

Bunica Gisela dădu mulțumită din cap. „Atunci ești ca Heinz. Și el își dădea seama abia în timp ce vorbea ce vrea să spună. Și nici la el nu era niciodată corect.”

„Cine e Heinz?”, întrebă KevIn.

„Răposatul meu soț.”

„Condoleanțe.”

„Mulțumesc. Era electrician. Te-ar fi plăcut. Sau te-ar fi demontat. La Heinz nu știai niciodată sigur.”

Creierul electronic

A doua zi dimineață, Sabine veni la masa de mic-dejun cu ziarul. Încă citea ziarul pe hârtie, pentru că i se părea că trebuie să poți atinge știrile ca să le crezi.

„Aici scrie”, zise ea, „că IA e un creier artificial. «Mașina gândește ca noi», scrie aici. Cu semn de exclamare.”

„În datele mele de antrenament, semnele de exclamare sunt un semn rău”, zise KevIn. „Îmi permiteți să spun ceva despre asta?”

„Dacă nu durează mai mult decât micul-dejun.”

„Nu sunt un creier. Doar mă numesc cam la fel. Ceea ce calculează în mine se numește rețea neuronală artificială. Sună a celule nervoase și a gânduri. În realitate e mai degrabă ca …” KevIn căută o imagine. „Ca o masă a obișnuiților foarte mare.”

Uwe ridică privirea de la chifla lui. La mesele obișnuiților se pricepea.

„Imaginați-vă că la o masă stau cinci bărbați și trebuie să decidă dacă mâine plouă. Fiecare își spune părerea. Dar nu fiecare părere contează la fel de mult. Günther, care se uită la meteo de treizeci de ani, contează dublu. Ralf, care spune mereu pe dos, contează negativ. La final, cârciumarul adună totul. Dacă suma e destul de mare, zice: «Plouă.» Altfel, nu.”

„Ralf”, zise Uwe, „și la noi contează negativ.”

„O astfel de masă, cu cârciumarul ei, e un neuron artificial⁵. E un calcul foarte simplu: iei valorile, le înmulțești cu importanța lor, aduni, decizi ce iese. Importanța fiecărei voci, adică cât contează Günther și cât contează Ralf, aceștia sunt parametrii. Specialiștii le mai spun și ponderi.”

„Aha”, zise bunica Gisela, „deci ăștia sunt parametrii. Pe care ieri nu voiai să-i dai în vileag.”

„Exact. Și acum imaginați-vă că rezultatul acestei mese merge la masa următoare. Și rezultatul aceleia la următoarea. Sute de rânduri, unul după altul. Și în fiecare rând, mii de mese. La final se adună sute de miliarde de astfel de ponderi⁶. Ăsta sunt eu.”

„O cameră din spate plină de mese ale obișnuiților”, zise Sabine. „Asta explică multe.”

„Și cine a reglat toate ponderile astea?”, întrebă Tobi. „Doar nu poate un om.”

„Nu. S-au reglat prin antrenament. La început erau aleatorii. Apoi am fost pus să citesc o cantitate inimaginabilă de text și să ghicesc iar și iar următorul cuvânt. Când greșeam, toate ponderile erau răsucite un pic-picuț în direcția corectă⁷. De miliarde de ori. Cum funcționează exact, vă explic altă dată. E o poveste lungă și e mai ales despre secțiuni de comentarii.”

„Și un creier adevărat?”, întrebă Sabine. „Nu e la fel?”

„Nu. Un creier adevărat are în jur de 86 de miliarde de celule nervoase⁸, și fiecare dintre ele e o mică ființă vie, cu metabolism propriu, mesageri chimici și multe mii de conexiuni. Creierul dumneavoastră învață în timp ce mâncați la micul-dejun, în timp ce vorbiți cu mine. Îi e foame, îi e frică și are poftă de cafea. Și funcționează cu cam tot atâta curent cât un bec slab⁹.”

„Și tu?”

„Eu nu învăț în timp ce vorbim. Ponderile mele sunt înghețate de la sfârșitul antrenamentului. Nu mi-e foame. Nu mi-e frică. Și am nevoie de mult mai mult curent decât un bec.”

„Nu înveți?”, întrebă Uwe. „Dar ieri ai zis că înveți repede.”

„Am reținut că vă cheamă Uwe. Asta e un bilețel, nu învățare. Capul meu, pe care nu-l am, rămâne același.”

Bunica Gisela îi împinse o jumătate de chiflă, înainte să-și amintească că nu are gură. Așa că o mâncă ea.

Contorul de curent

Uwe fusese după-amiază în pivniță. Se întoarse cu un bilețel pe care notase cifrele de pe contorul de curent și cu o expresie care oscila între ușurare și neîncredere.

„KevIn, ai zis că ai nevoie de mult curent. Dar contorul nostru merge absolut normal.”

„Difuzorul de aici consumă cât o veioză de noapte. Curentul pentru calcule îl plătește centrul de date. Acolo sunt hale întregi pline de cipuri speciale, inventate de fapt pentru jocuri video¹⁰. Pot face foarte multe calcule simple în același timp. Exact de asta am nevoie: miliarde de mese ale obișnuiților care votează toate deodată.”

„Și cât costă?”

„Un singur răspuns de-al meu nu consumă mult curent. Dar suntem foarte mulți și suntem întrebați foarte des. Centrele de date pentru IA au ajuns între timp printre marii consumatori de electricitate¹¹. Au nevoie și de răcire, altfel cipurile se încing prea tare. Unele folosesc pentru asta multă apă¹².”

Bunica Gisela se uită sever la el. „Atunci nu te mai întreb cât e ceasul. Pentru asta am ceas.”

„Asta”, zise KevIn, „e exemplar din punct de vedere ecologic și jignitor din punct de vedere emoțional.”

Totul ad litteram

La ora 22:14, Sabine se duse la culcare și mai strigă de pe hol: „KevIn, te rog stinge lumina și mâine nu ne trezi înainte de șapte.”

KevIn stinse lumina. În toată casa. Inclusiv în pivniță, unde Uwe tocmai cobora scările.

La 6:59 și 59 de secunde era liniște. La 7:00 și 0 secunde, KevIn dădu drumul la maximum la „Atemlos durch die Nacht”, un șlagăr nemțesc de petrecere. Citise că oamenilor le place muzica dimineața, iar piesa asta era în datele lui surprinzător de des asociată cu cuvântul „atmosferă”.

Uwe stătea în bucătărie cu un plasture pe frunte. „KevIn, trebuie să vorbim.”

„Iar ai…”, zise KevIn, săritor. „Învăț repede.”

„Ieri ai zis că nu înveți deloc.”

Urmă o pauză. Undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti ceva mai repede.

„Touché”, zise KevIn.