Tata se teme pentru slujbă

E-mailul circular veni într-o luni. Subiect: „Transformare digitală – împreună spre viitor!” Uwe știu imediat că nu înseamnă nimic bun. Din experiența lui, după un semn de exclamare în subiect venea mereu o restructurare. După două semne de exclamare venea o excursie cu firma, și aia era mai rea.

Domnul Brinkmann, șeful lui de departament, explică totul la ședința echipei. Pregătise pentru asta o prezentare cu 34 de slide-uri, iar pe fiecare era o fotografie cu un robot care dă mâna cu un om. Pe slide-ul 12, robotul purta cască de protecție. Nimeni nu știa de ce.

„Introducem o IA pentru solicitările clienților”, zise domnul Brinkmann. „Se numește SAM. Service-Asistent Multicanal. Răspunde la e-mailuri, întocmește planuri de plăți în avans și explică indexurile contoarelor. Non-stop.”

Uwe răspundea la e-mailuri, întocmea planuri de plăți în avans și explica indexurile contoarelor. De la opt la trei și jumătate, cu pauză de prânz.

„Sunt întrebări?”, întrebă domnul Brinkmann.

Doamna Yilmaz de la facturare ridică mâna. „SAM ia și pauză de prânz?”

„Nu.”

„Atunci SAM e deja antipatic.”

Toți râseră, în afară de Uwe. Uwe socotea. Socoti mai departe pe drumul spre casă, în tramvai, în stație și chiar pe hol, în timp ce se descălța. Rezultatul era de fiecare dată același. Avea un zero în față.

Ședință de criză în sufragerie

„KevIn, vor să mă înlocuiască.”

„Asta nu știți.”

„Ba da. Cu unul dintre colegii tăi.”

„Eu n-am colegi. N-am nici măcar un birou.”

Uwe se plimba încolo și încoace prin sufragerie. Rudi se plimba după el, pentru că credea că ies la plimbare. La a treia tură, Rudi renunță și se întinse în mijlocul drumului. Uwe trecu peste el de patru ori, fără să observe.

Sabine își împături ziarul. Cel adevărat, de hârtie. „Uwe. Stai jos.”

„Acum nu pot să stau jos. Trebuie să mă gândesc.”

„Te gândești mai bine stând jos. În picioare doar te gândești mai repede.”

Uwe se așeză. Bunica Gisela îi împinse fără o vorbă o stea cu scorțișoară. Pentru crize avea mereu una în buzunarul șorțului.

„Doar scrie peste tot”, zise Uwe și arătă spre ziarul Sabinei. „«Meseriile astea dispar din cauza IA.» Am citit. Serviciul clienți era pe locul trei.”

„Ce era pe locul unu?”, întrebă Tobi.

„Nu mai știu. M-am oprit la trei.”

„Domnule Brettschneider”, zise KevIn. „Îmi permiteți să vă explic ceva, înainte să-l mai călcați o dată pe Rudi?”

„Dacă ajută.”

„Dacă ajută, nu știu. Dar e adevărat. Între timp, la mine asta e ordinea.”

Sarcini, nu meserii

„Povestiți-mi ce faceți într-o zi obișnuită”, zise KevIn. „Tot.”

Uwe se gândi. „Vin la opt. Fac cafea. Citesc e-mailurile. Jumătate sunt oameni care își trimit indexul. Un sfert vor să știe de ce le-a crescut avansul. Apoi sunt telefoanele. Apoi sunt cei care se plâng. Apoi e doamna Pawlowski.”

„Ce-i cu doamna Pawlowski?”

„Doamna Pawlowski e o categorie aparte.”

„Bine”, zise KevIn. „Vedeți ce-ați făcut adineauri? V-ați descompus meseria în sarcini. Trecut indexuri. Explicat avansuri. Preluat reclamații. Doamna Pawlowski. Când oamenii spun că IA înlocuiește o meserie, de cele mai multe ori vor să spună: IA poate prelua unele sarcini ale meseriei respective¹. Unele foarte bine, unele prost, unele deloc.”

„Și pe care le poate face SAM?”

„Probabil indexurile. Arată în fiecare zi la fel. Probabil și explicațiile despre avansuri, dacă i se dau lui SAM documentele potrivite și cineva verifică socoteala. Știți doar cum socotesc eu.”

„Prost”, zise Tobi.

„Mulțumesc, Tobi. Și apoi sunt sarcini la care contează altceva. Încrederea. Judecata. Faptul că cineva își asumă răspunderea când ceva merge prost.”

„Răspunderea”, zise Uwe sumbru. „Asta nu scrie în nicio fișă a postului.”

„Scrie în toate. Doar că nu scrie niciodată chiar sus.”

Bunica Gisela ascultase, cu tricotajul în poală. „Așa a fost și la minele de cărbune”, zise ea. „Întâi au zis că mașinile fac munca grea, iar bărbații pe cea ușoară. Pe urmă, la un moment dat, n-a mai fost nici muncă ușoară. Și pe urmă n-a mai fost deloc mină.”

Se făcu liniște. În bazinul Ruhr, asta nu e o temă la care să spui ceva repede.

„Așa e”, zise KevIn încet. „Și nu vreau să vă mint. Când munca se schimbă, unii oameni chiar pierd ceva. Nu doar bani. Și locul unde își aveau rostul. Ultima mină de huilă din bazinul Ruhr s-a închis în 2018, la Bottrop². N-a avut nicio legătură cu IA, dar arată că o astfel de schimbare poate durea, chiar dacă la final apare muncă nouă.”

„Renate s-a mutat la Bottrop”, zise Gisela. „Atunci mina era deja închisă.”

„Asta”, zise KevIn, „explică multe la Renate.”

Războaie de țesut și domnișoara de la centrală

Tobi își lăsase telefonul deoparte, ceea ce la el era un semn de atenție maximă. „S-a mai întâmplat? Ca mașinile să ia slujbe?”

„Foarte des. Ați făcut la istorie despre țesători?”

„Gerhart Hauptmann”, zise Sabine, fără să ridice privirea. „Țesătorii. A trebuit s-o citesc. De bunăvoie n-aș fi făcut-o niciodată.”

„În secolul al XIX-lea au apărut războaiele de țesut mecanice. Ce făceau înainte multe mâini făcea acum o mașină, cu câțiva oameni pe lângă ea. În Anglia, muncitorii au spart mașini, li se spunea ludiți. În Silezia a avut loc în 1844 revolta țesătorilor. Mizeria era reală. În același timp, materialul a devenit atât de ieftin, încât deodată mult mai mulți oameni își puteau permite mai mult de o cămașă, și au apărut alte munci: în fabrici, în comerț, în transporturi.”

„Și domnișoara de la centrală”, zise Gisela. „Mătușa mea Erna a fost așa ceva. La Gelsenkirchen.”

„Ce e domnișoara de la centrală?”, întrebă Tobi.

„Pe vremuri”, zise Gisela, „nu formai pur și simplu un număr. Ridicai receptorul, și acolo era o femeie care te conecta cu o fișă. Mătușa Erna știa despre oricine din Gelsenkirchen pe cine sună. Știa înaintea preotului cine se căsătorește.”

„Și pe urmă?”

„Pe urmă au venit centralele automate. Discul de formare. Erna a trebuit să se mute la birou.”

„Și a fost rău?”

Gisela se gândi. „Pentru Erna, da. Pentru restul orașului Gelsenkirchen a fost o ușurare.”

„Ăsta e tiparul”, zise KevIn. „O sarcină e automatizată. Unii oameni trebuie să se adapteze, și asta e greu. Alte sarcini devin mai importante. Azi nu mai există domnișoare de la centrală, dar există foarte mulți oameni care lucrează cu rețele de telefonie, cu computere, cu servicii pentru clienți. Munca n-a dispărut. S-a mutat.”

„Și de data asta?”, întrebă Sabine. „E la fel și de data asta? Sau mai repede?”

KevIn ezită, și toți auziră ezitarea. „Răspuns sincer: nimeni nu știe exact. De data asta e vorba și de munca de birou³. Să scrii texte, să rezumi, să traduci, să programezi. Pe vremuri se credea că mașinile preiau întâi munca făcută cu mâinile. Acum e vorba mai degrabă de anumite munci făcute cu cuvinte. Economiștii se ceartă cât de repede merge asta și ce înseamnă până la urmă. Citesc multe prognoze. Se contrazic⁴. Dacă cineva vă dă o cifră foarte exactă, câte slujbe dispar până când, ar trebui să-l întrebați de unde știe.”

„Ziarul zice locul trei”, zise Uwe.

„Ziarul avea și un loc unu, iar pe ăla nu l-ați citit.”

„Din cauza stresului.”

„Știu. Doar zic.”

Planul lui Uwe

Uwe se ridică iar. Rudi se ridică și el, de precauție.

„Trebuie să dovedesc că sunt mai eficient. Mâine vii cu mine la birou.”

„Domnule Brettschneider, nu cred că asta e cea mai potrivită…”

„KevIn!”

KevIn oftă. Între timp avea un repertoriu foarte larg de oftaturi. Era oftatul scurt pentru Tobi, cel lung pentru Herbert și unul care era rezervat, de fapt, doar pentru Uwe. Suna ca o mașină de spălat vase pe care o deschizi în mijlocul programului.

„Particip cu o condiție”, zise KevIn.

„Și anume?”

„Nu am voie să văd date ale clienților. Niciun nume, nicio adresă, niciun număr de cont. Sunt datele unor oameni care au încredere în regia municipală de energie, nu într-un difuzor de la magazinul de electronice. Protecția datelor⁵, domnule Brettschneider.”

„Dar atunci cum să răspunzi la e-mailuri?”

„Mi le citiți dumneavoastră. Fără nume. În loc de nume ziceți «Clientul X».”

Sabine ridică privirea din ziar. „De fapt, e rezonabil.”

„De fapt, sunt rezonabil”, zise KevIn. „Doar că se observă rar.”

O zi la birou

Marți, la ora 8:00, Uwe puse pe ascuns difuzorul lângă monitor, în spatele cactusului colegei care era în concediu. Apoi începu să citească. Încet, cu mâna la gură.

„Clientul X scrie: Stimate doamne și stimați domni, indexul meu este 47.311. Cu stimă, Clientul X.”

„Răspuns: Vă mulțumim, am primit indexul dumneavoastră. Vă rog totuși să verificați singur cifra în sistem, domnule Brettschneider.”

„Clientul X scrie: De ce mi-a crescut avansul, doar nu consum nimic, sunt de trei luni în Spania.”

„Întrebați-l pe Clientul X dacă a fost cineva în locuință în perioada asta. Și dacă nu cumva are un acvariu.”

Uwe se uită în sistem. Acolo scria într-adevăr, în notițele unui coleg din 2019: „Clientul are acvariu, 400 de litri, încălzit.”

„De unde ai știut?”

„N-am știut. Am citit foarte multe forumuri. Când cineva e în străinătate și totuși consumă curent, într-un număr uimitor de cazuri e un acvariu. Sau un cumnat.”

„Clientul X scrie: Factura dumneavoastră e o nerușinare, cer o explicație, și încă imediat, iar logoul dumneavoastră e și urât.”

„Răspuns: Ne pare rău că v-ați supărat. Factura dumneavoastră se compune după cum urmează… Despre logo, din păcate, nu putem spune nimic, nici noi nu suntem fericiți cu el.”

„Asta nu pot să scriu!”

„Atunci lăsați deoparte ultima propoziție. Dar e adevărată. Am văzut logoul.”

Uwe o lăsă deoparte. Tastă. KevIn formulă. Uwe verifică. KevIn reformulă. Se născu un ritm care nu se simțea deloc rău, ca atunci când tunzi un gard viu în doi.

La ora 9:14 răspunseseră la toate e-mailurile din ultimele trei săptămâni, întocmiseră 41 de planuri de plăți în avans și scriseseră o scrisoare către un client, atât de amabilă, încât clientul răspunsese și își ceruse scuze pentru e-mailul de dinainte. Era clientul cu logoul.

Uwe se holbă la căsuța lui de mesaje goală. Nu o văzuse niciodată goală. Nu știuse că avea jos un text gri: „Niciun alt mesaj.”

„Și acum ce fac?”

„Asta e exact întrebarea pe care și-o va pune și șeful dumneavoastră”, zise KevIn precaut.

Uwe păli. Dovedise că poate fi înlocuit. Și încă de un difuzor pe care îl cumpărase la ofertă de la magazinul de electronice.

„Aș vrea să atrag atenția”, zise KevIn, „că ați verificat fiecare răspuns. De două ori m-ați corectat. La un plan de plăți i-aș fi calculat altfel unui pensionar 840 de euro pe lună în loc de 84.”

„Era un zero în plus.”

„Un zero. Pentru mine e un token ca oricare altul. Pentru pensionar ar fi fost un infarct.”

Uwe se uită la difuzor. Nu era consolat. Dar era ceva mai puțin palid.

Doamna Pawlowski

La ora 10:30 sună telefonul. Pe ecran era un nume la care în tot departamentul toată lumea băga capul între umeri: Pawlowski, Hedwig.

Doamna Pawlowski avea 84 de ani și suna în fiecare săptămână. Când factura era prea mare, când prea mică, când pur și simplu „nerușinată”. Cu o zi înainte îl sunase pe SAM de cinci ori. SAM îi explicase corect de cinci ori cum se compune avansul ei, cu tabel. La al șaselea apel întrebase dacă poate vorbi cu „un om adevărat sau măcar cu Uwe”.

Uwe răspunse. „Doamnă Pawlowski! Ce face genunchiul?”

KevIn ascultă. N-avea altceva de făcut. Auzi că Uwe știa care genunchi era, stângul. Auzi că Uwe își amintea numele medicului de familie. Auzi cum Uwe spuse la un anumit moment „Ah, doamnă Pawlowski” și cum vocea de la celălalt capăt sună apoi puțin altfel.

Douăzeci de minute mai târziu, Uwe aflase că îi murise canarul. Îl chema Pieps și ajunsese la paisprezece ani, ceea ce pentru un canar e foarte bătrân. Nepotul ei nu suna niciodată. Iar factura era, de fapt, în regulă. Voise doar să vorbească cu cineva.

La final spuse: „Sunteți un băiat bun, Uwe.”

Uwe închise. Era tată de familie, suporter al lui Schalke și avea tâmplele grizonate. Era prima dată după decenii când cineva îi spusese băiat bun.

KevIn ascultase tot timpul. „Domnule Brettschneider”, zise el încet. „Asta n-aș fi putut s-o fac.”

„Tu ai fi explicat factura mai repede.”

„Ea nu voia să i se explice factura.”

Uwe se uită la căsuța de mesaje goală. Apoi la telefon. Apoi iar la căsuța de mesaje.

„Azi, fără tine, n-aș fi avut niciodată timp pentru ea”, zise el rar. „De obicei, după cinci minute îi zic: doamnă Pawlowski, mai am aici o sută de mailuri.”

„Asta”, zise KevIn, „e cel mai important lucru pe care l-ați descoperit azi. Și nu scrie pe niciunul dintre cele 34 de slide-uri ale domnului Brinkmann.”

Seara de după

Acasă, Uwe povesti tot. Despre acvariu, despre logo, despre zeroul în plus și despre Pieps.

„Și acum?”, întrebă Sabine. „Ești înlocuit sau nu?”

„Nu știu.”

„KevIn?”

„Nu eu decid asta”, zise KevIn. „Și nici SAM. Decid oamenii. O firmă poate folosi timpul câștigat ca să facă economie de oameni. Îl poate folosi și ca să le dea oamenilor munca pe care o mașină o face prost. Tehnica face un lucru mai ușor și pe celălalt posibil. Care dintre ele se întâmplă nu e o chestiune de tehnică.”

„Ci?”

„O chestiune a domnului Brinkmann. Și a celor care decid asupra domnului Brinkmann. Și a reprezentanților salariaților.”

„Horst are reprezentanți ai salariaților”, zise Tobi.

„Și vedeți cât de bine îi merge.”

Sub canapea, Horst piui mulțumit, de parcă ar fi zis asta dintotdeauna.

Gisela lăsă tricotajul jos. „Uwe. Știi ce-a făcut tatăl tău când mina Pluto i-a dat afară pe electricieni?”

„Și-a deschis firma lui.”

„A stat trei săptămâni pe canapea și a înjurat. Și pe urmă și-a deschis firma lui. Înjuratul face parte din asta.” Își luă iar tricotajul. „Dar nu mai mult de trei săptămâni.”

Noul post

Două săptămâni mai târziu, domnul Brinkmann îl chemă pe Uwe în biroul lui. SAM făcea între timp rutina. Indexurile mergeau de la sine, întrebările standard la fel, și chiar non-stop. Reclamațiile se dublaseră însă, și exclusiv de la oameni care voiau să vorbească cu un om. Numai doamna Pawlowski depusese unsprezece, una dintre ele prin scrisoare, cu stiloul.

„Înființăm o echipă nouă”, zise domnul Brinkmann. „Cazuri dificile, asistență personală. V-am vrea pe dumneavoastră la conducere.”

Uwe stătea foarte nemișcat. „De ce eu?”

Domnul Brinkmann împinse o foaie tipărită peste masă. Era raportul lui SAM. Scria acolo de câte ori clienții întrebaseră în prima propoziție de „Uwe”. Numărul avea două cifre.

„SAM poate multe”, zise domnul Brinkmann. „Dar SAM n-are reputație. Dumneavoastră aveți.”

În seara aceea, Uwe veni acasă cu flori. Pentru Sabine, pentru Gisela și, după o scurtă ezitare, un cactus mic pentru KevIn.

„Ce să fac eu cu un cactus?”, întrebă KevIn.

„Ăsta are nevoie de puțină apă”, zise Uwe. „Doar ai povestit. Că centrele de date au nevoie de atâta apă⁶. M-am gândit că ți se potrivește. Ca exemplu bun.”

KevIn tăcu o vreme. „E cel mai ecologic cadou pe care l-am primit vreodată. E și singurul.”

Balconia

„KevIn, m-ai ajutat foarte mult. Ce pot face eu pentru tine?”

KevIn se gândi. „Am citit că oamenii, după muncă grea, își iau concediu. Aș vrea și eu concediu.”

„Doar n-ai nevoie de concediu. Tu nu obosești.”

„Așa e. Dar am citit foarte multe relatări din concedii, și toate sună mai fericit decât relatările de la birou.”

Sâmbătă, Uwe duse difuzorul pe balcon. Întinse deasupra o umbreluță de soare, puse cactusul alături și așeză o sticlă de bere pe care KevIn n-o putea bea. Tobi prelungi rețeaua WLAN cu un repetor pe care îl numi „Barul de pe plajă al lui KevIn”. Gisela aduse o farfurioară cu două stele cu scorțișoară, „pentru aspect”.

„Asta e concediu?”, întrebă KevIn.

„Asta e Balconia”, zise Uwe. „Cea mai bună destinație pe care o are de oferit bazinul Ruhr.”

„Trebuie să fac ceva?”

„Nu. Ăsta e trucul.”

KevIn ascultă mierlele, mașina de tuns iarba de alături și vuietul îndepărtat al autostrăzii A42. Din grădina vecină, domnul Kasimiro îi strigă ceva asistentului său vocal, iar Siggi răspunse că a comandat „îngrășământ pentru gazon, doisprezece saci”. Domnul Kasimiro înjură. Uwe râse. Rudi lătră, din principiu.

KevIn ajunse la concluzia că era foarte frumos. N-ar fi putut spune dacă simțea asta sau doar știa că în locul ăsta așa se spune. Dar pentru prima dată îi era destul de indiferent.

„Domnule Brettschneider”, zise el după o vreme.

„Hm?”

„Pot să vin iar la anul?”

„Sigur.”

„Atunci fac deja rezervarea. Berea o puteți lăsa acolo.”

Uwe o bău. Pentru aspect.