ISS deasupra orașului Wanne-Eickel

Joi, la ora 19:30, în grădina familiei Brettschneider stăteau unsprezece scaune, două bănci de berărie, un taburet de camping și un cadru de mers cu rotile. KevIn planificase, de precauție, mai multe scaune. N-a fost de ajuns.

Gisela dăduse telefoane. Îl sunase pe Herbert, pentru că era fratele ei. O sunase pe doamna Pawlowski, pentru că altfel n-avea pe nimeni cu care să se uite la cer. O sunase pe Ayşe Kurt, pentru că ea îi reparase umărul și pentru că, așa cum spunea Gisela, „unei femei care ți-a tras de braț luni de zile de două ori pe săptămână trebuie să-i arăți și ei odată ceva frumos”. Și îl sunase pe domnul Kasimiro, pentru că el întrebase peste gard de ce sunt atâtea scaune în grădina familiei Brettschneider.

Susi veni cu bicicleta. Tobi ieși din camera lui, unde de câteva zile tot împacheta și despacheta cutii pentru mutare.

Uwe întinsese un prelungitor de-a curmezișul gazonului și îl pusese pe KevIn pe masa din grădină, între cutia cu fursecuri și un termos. WLAN-ul abia ajungea până acolo. La fiecare rafală de vânt, lumina lui KevIn se stingea o clipă și se aprindea la loc.

„Sunt aici”, zicea el de fiecare dată. „Sunt aici. Sunt aici.”

„KevIn, suni ca o stație radio”, zise Herbert.

„Mulțumesc”, zise KevIn. Vorbea serios.

Siggi comandă

Domnul Kasimiro veni ultimul, cu un scaun pliant sub un braț și cu Siggi sub celălalt. Îl puse pe Siggi pe masă, lângă KevIn. Cele două difuzoare arătau ca o pereche căsătorită care nu mai are nimic să-și spună.

„Să vadă și Siggi asta”, zise domnul Kasimiro. „Că altfel nu iese niciodată din casă.”

„Siggi nu poate vedea nimic”, zise Tobi. „Camera lui vă ia drept câine.”

„Nici KevIn.”

„KevIn poate să ceară să i se explice.”

Domnului Kasimiro i se păru nedrept, dar se așeză. Apoi se aplecă spre Siggi și zise tare și răspicat, cum vorbești cu cineva care aude greu: „Siggi. Când vine ISS?”

Lumina lui Siggi clipi verde.

„Am înțeles «ice», ca în «ice cream»”, zise Siggi. „Comanda dumneavoastră de doisprezece litri de înghețată, aromă de vanilie, a fost plasată. Livrare în patruzeci de minute.”

„Siggi! Nu! Anulează!”

„Am înțeles «frișcă»”, zise Siggi. „Doriți frișcă la înghețată?”

Domnul Kasimiro scoase ștecherul din priză. KevIn nu zise nimic. Învățase în doi ani că nu vorbești de rău colegii când stau lângă tine. Nici măcar când sunt opriți.

Ce e, de fapt, asta?

Doamna Pawlowski avea o pătură pe genunchi și o sticlă de lichior de ouă pe cadrul de mers. Avea acum optzeci și șase de ani și hotărâse că nimeni nu mai are voie să-i spună ce să facă, cu atât mai puțin un medic.

„Și ce e asta, mai exact?”, întrebă ea. „O stea?”

„O stație spațială”, zise KevIn. „O casă în spațiu, cam cât un teren de fotbal, dacă pui la socoteală și panourile solare¹. Zboară în jurul Pământului la vreo 400 de kilometri înălțime².”

„400 de kilometri”, zise Uwe. „Păi asta nici nu e așa departe.”

„Cam cât de aici până la Berlin”, zise KevIn. „Doar că în sus.”

„Nici la Berlin nu mă duc”, zise Herbert.

„Și cât de repede?”, întrebă Susi.

„Cam 28.000 de kilometri pe oră. Când trece aici pe deasupra grădinii, după un sfert de minut bun e deja deasupra Bielefeldului.”

„Dacă există”, ziseră Tobi, Gisela și Uwe în același timp.

„Nu mi-am schimbat de doi ani evaluarea privind Bielefeldul”, zise KevIn cu demnitate. „Lucrez cu probabilități.”

Ayşe Kurt râse. Venise direct de la cabinet, încă în pantalonii albaștri de lucru, cu un termos cu ceai și o pungă de simit de la brutăria de pe strada principală. „Și cât de des face ocolul Pământului?”

„Cam o dată la o oră și jumătate. Oamenii de acolo de sus văd în fiecare zi vreo șaisprezece răsărituri de soare³.”

„Șaisprezece”, zise Sabine. „Păi atunci nu mai dormi niciodată.”

„Au draperii”, zise Tobi. „Și saci de dormit pe perete.”

„Pe perete?”

„Acolo sus nu există sus.”

Doamna Pawlowski luă o gură de lichior de ouă. „Știu asta”, zise ea. „Aici jos e la fel, de la a treia sticlă.”

Cum o recunoști

La 20:30 era destul de întuneric. În vest mai atârna o fâșie îngustă, albastru-deschis, deasupra acoperișurilor. Deasupra ei apăreau primele stele, iar deasupra autostrăzii A42 clipea un avion.

„Ea e?”, întrebă Gisela.

„Nu”, zise KevIn. „Ăla clipește. Avioanele au lumini de poziție care clipesc, roșu, verde și alb. ISS nu clipește. Nici măcar nu luminează singură. Doar reflectă lumina soarelui.”

„Dar aici nu mai e deloc soare.”

„Aici jos, nu. Acolo sus, da. Când la noi soarele a apus, acolo sus mai strălucește o vreme, pentru că stația e foarte sus. Ca la o turlă de biserică al cărei vârf e încă auriu când jos, în piață, se aprind deja felinarele.”

„Și pe urmă?”

„Pe urmă intră la un moment dat în umbra Pământului. Și dintr-odată dispare. Fără bubuitură. Pur și simplu se stinge.”

„Ca Herbert la televizor”, zise Gisela.

„Nu dorm la televizor”, zise Herbert. „Îmi odihnesc ochii.”

Domnul Kasimiro îl băgase pe Siggi din nou în priză, pentru că avea senzația că Siggi pierde ceva. Siggi se făcu imediat auzit. „Înghețata dumneavoastră ajunge în cincisprezece minute.”

„Nu vreau înghețată!”

„Am înțeles «mai multă înghețată».”

Domnul Kasimiro scoase din nou ștecherul. De data asta nu-l mai băgă la loc. Ținu însă cablul în mână, în caz că Siggi chiar ar fi pierdut ceva.

Ora 20:43

Tobi se uită la ceas. Apoi se uită spre vest.

„Acolo”, zise el.

La început arăta ca o stea care s-a rătăcit. Un punct luminos, jos, deasupra acoperișului garajului lui Kasimiro. Apoi deveni mai luminos. Nu clipea. Trecea liniștit și uniform peste cer, mai repede decât un avion, fără niciun zgomot, mai strălucitor decât orice altceva de acolo de sus. Mai strălucitor decât orice stea.

Nimeni nu zise nimic.

Gisela își lăsase capul pe spate. Ayşe Kurt stătea în spatele scaunului ei și îi ținea discret mâna pe umăr, ca să nu se încline prea mult pe spate. Doamna Pawlowski pusese jos lichiorul de ouă. Uwe o luase pe Sabine pe după umeri, lucru pe care altfel îl făcea doar de Revelion. Susi îl luase pe Tobi de mână. Herbert se ridică în picioare, lucru pe care îl făcea rar când nu era vorba de fotbal. Rudi stătea în mijlocul gazonului și lătra la punct. Îl credea un intrus. Doar scria pe zgarda lui.

„Acolo înăuntru sunt oameni”, șopti doamna Pawlowski. „Oameni adevărați.”

„În momentul ăsta, șapte”, zise KevIn încet. „Plus-minus. În funcție de cine tocmai vine sau pleacă.”

„Ce fac acum?”

„Poate dorm. Poate repară o pompă. Poate unul dintre ei se uită tocmai acum pe fereastră și vede regiunea Ruhr. Noaptea, orașele se văd ca niște lumini. De acolo de sus, Wanne-Eickel e o mică pată luminoasă printre alte mici pete luminoase. Nu vezi unde se termină Herne și unde începe Gelsenkirchen.”

„Asta nu se vede nici de aici de jos”, zise Herbert.

Punctul era acum aproape exact deasupra lor. Trecu peste grădină, peste acoperișul garajului, peste uscătorul de rufe rotativ. Apoi, în est, deasupra acoperișurilor dinspre Dortmund, deveni mai slab. Portocaliu. Apoi roșu. Apoi dispăru.

„Umbra Pământului”, zise KevIn. „Acum și acolo sus e noapte.”

Sună cineva la poarta grădinii.

Acolo stătea un tânăr cu o geantă frigorifică mare. „Livrare pentru Kasimiro? Doisprezece litri de vanilie. Cu frișcă.”

Ce se întâmplă acolo sus

Înghețata fu pusă în farfurii adânci, pentru că Sabine nu avea destule boluri. Era o seară blândă de septembrie, și își puteau permite. Domnul Kasimiro fu întâi stânjenit, iar apoi foarte popular.

„KevIn”, zise Susi, cu lingurița în gură. „Cine anume locuiește acolo sus?”

„Stația e operată de cinci agenții spațiale. Din SUA, Rusia, Europa, Japonia și Canada. Din 2 noiembrie 2000 locuiesc acolo oameni fără întrerupere⁴. De peste un sfert de secol, deci, e mereu cineva acasă.”

„Un sfert de secol”, zise Sabine. „Mai mult decât suntem noi căsătoriți.”

„Și în tot timpul ăsta n-a stins nimeni lumina”, zise Uwe.

„Ba da”, zise KevIn. „De șaisprezece ori pe zi. Pământul.”

Uwe își ridică lingurița ca pentru un toast.

„Și ăia nu se ceartă acolo sus?”, întrebă Tobi. „Adică țările. Jos.”

„Jos se ceartă des”, zise KevIn. „În sfertul ăsta de secol au fost crize, sancțiuni, războaie, amenințări și foarte multe comunicate de presă neprietenoase. Și acolo sus oamenii au mâncat totuși împreună, au făcut experimente împreună și și-au reparat unii altora toaleta. Stația e alcătuită din părți care nu funcționează unele fără altele. O parte ține stația la înălțimea potrivită, cealaltă livrează o mare parte din curent. Acolo sus nu poți să zici pur și simplu: Cu tine nu mai vorbesc.”

„Ca la noi cu Marlies”, zise Gisela.

„Gisela, voi n-aveți o toaletă comună cu Marlies.”

„Slavă Domnului.”

„Și acolo sus a fost vreodată ceartă?”, întrebă Ayşe.

„Sigur. Sunt oameni. Dar când în apartamentul tău se termină aerul, iar vecinul tău are cheia franceză, vorbești cu el. Indiferent ce spun guvernele voastre una despre alta în momentul ăla.”

„Și ce fac ăia acolo sus toată ziua?”, întrebă Gisela. „În afară de reparat toalete.”

„Experimente”, zise KevIn. „Și sport. Cam două ore și jumătate în fiecare zi. Bandă de alergare, bicicletă și un aparat cu care poți ridica greutăți fără gravitație.”

„Două ore și jumătate”, zise Uwe. „De bunăvoie?”

„Fără gravitație, oasele și mușchii se reduc. Corpul observă că nu mai trebuie să se care singur și face economie. Cine nu se antrenează acolo sus se întoarce mai slab decât a plecat.”

Ayşe Kurt dădu din cap. „Și după aterizare începe recuperarea”, zise ea. „Echilibru, forță, mobilitate. În fiecare zi un pic mai mult, până ajung din nou unde erau înainte de zbor. Asta e de fapt meseria mea. Doar că pacienții mei nu vin din spațiu.”

„Ci de la robotul aspirator”, zise Gisela.

„Ce se învață acolo sus despre oase și mușchi ajunge aici jos”, zise KevIn. „La osteoporoză, la recuperare. Cunoașterea zboară patru sute de kilometri în sus și înapoi jos, și costă miliarde. Iar la final atârnă de o întrebare foarte mică: Găsește cineva ca Gisela cabinetul potrivit?”

Sabine se uită spre Ayşe. Se gândeau amândouă la PhysioPremium Ruhr.

„Atunci zborul în spațiu atârnă de o recenzie cu stele”, zise Tobi.

„Nu tot”, zise KevIn. „Dar ultima bucată. Și dacă o IA ca mine învață din recenzii false, nu trimite oamenii o singură dată la cabinetul greșit, ci de fiecare dată. Deriva adevărului nu se oprește nici la oase.”

Gisela își linse lingurița și se uită în sus. „Atunci aveți grijă de stelele voastre”, zise ea. „De amândouă felurile.”

Fără granițe

Herbert răzui resturile din farfuria lui. „Și ce folos? Ăia se învârt acolo sus și se uită la noi în jos. Asta pot și eu, de pe turnul de extracție al minei.”

„Există un termen pentru asta”, zise KevIn. „Efectul overview, adică al privirii de ansamblu. Un autor american pe nume Frank White a scris în 1987 o carte despre asta⁵. A vorbit cu multe astronaute și mulți astronauți. Mulți au povestit ceva asemănător: când vezi Pământul de sus, ca un glob întreg, învelit foarte subțire în stratul ăla albastru de aer, ți se schimbă ceva în cap.”

„Ce anume?”

„Spun că nu vezi granițe. Vezi râuri, deșerturi, nori, lumini. Dar nicio linie între țări. Liniile alea există doar pe hărți. Și în capete.”

„Granițe nu vezi nici de pe A42”, zise Herbert.

„Așa e, Herbert. Dar de pe A42 nu vezi nici cât de subțire e aerul din care trăim cu toții.”

Herbert voia să zică ceva. Apoi totuși nu zise. Gisela se uită la el din lateral. Îl știa de când stătea într-un coș de răchită în bucătărie. Știa că, la Herbert, asta era totuna cu niște aplauze.

„Nu toți au trăit asta”, zise KevIn. „Și nu e o minune care face pe oricine mai bun. Dar îmi sare în ochi câți oameni care au fost acolo sus au spus după aceea același lucru. Iar în datele mele oamenii spun rar același lucru.”

O piatră în cale

Doamna Pawlowski se gândise. Se vedea după faptul că nu bea lichior de ouă.

„KevIn”, zise ea. „Nepotul meu zice că într-o zi vine un asteroid și atunci s-a terminat totul. Ca la dinozauri. E adevărat?”

„Un impact mare e foarte puțin probabil într-o singură viață de om”, zise KevIn. „Dar pe perioade foarte lungi se întâmplă așa ceva. La dinozauri așa a fost. Diferența e: dinozaurii n-aveau program spațial.”

„Și noi?”

„Noi am exersat în 2022. O sondă spațială numită DART a zburat intenționat într-un asteroid mic. Se numește Dimorphos, are cam 160 de metri și se rotește în jurul unui asteroid mai mare⁶. Sonda s-a izbit de el cu peste 20.000 de kilometri pe oră. După aceea, Dimorphos a avut nevoie pentru o tură în jurul fratelui său mare de cam o jumătate de oră mai puțin decât înainte⁷.”

„O jumătate de oră”, zise Uwe. „Atât?”

„E enorm. A fost prima oară când oamenii au schimbat intenționat orbita unui corp ceresc. Dacă faci așa ceva cu ani înainte, poate fi de ajuns o mică schimbare ca o piatră să treacă pe lângă Pământ, în loc să intre în el. Trebuie doar s-o vezi la timp. Și pentru asta trebuie să te uiți în sus. Cu telescoape, cu sateliți, cu oameni ca domnul profesor Demir.”

„Și cu Tobi”, zise Susi.

Tobi se înroși. Era întuneric, dar KevIn auzi asta din felul în care zise „Termină”.

„Mai sunt și altele”, zise KevIn. „Soarele aruncă uneori în spațiu furtuni uriașe de particule. În 1859, o astfel de furtună solară a făcut liniile de telegraf să scoată scântei⁸. Azi ar lovi sateliții și rețelele electrice. Sateliții ne avertizează dinainte. Alți sateliți măsoară cât de calde devin mările, câtă gheață se topește, unde e prea secetă și de unde vine următoarea furtună. Cea mai mare parte din ce știm despre clima noastră știm pentru că se uită cineva de sus.”

„Și GPS-ul din mașină”, zise Uwe.

„Și GPS-ul din mașină. Și prognoza meteo după care hotărăște Gisela dacă întinde rufele.”

„Întind rufele când vreau eu”, zise Gisela. „Dar mă uit înainte, da.”

Fără plan B

Ayşe Kurt împărțise simitul și stătea acum lângă Gisela pe banca de berărie. Nu zisese nimic de foarte mult timp. Kinetoterapeutele, constatase KevIn, ascultau mai mult decât medicii. Aveau și mai mult timp, cât îți trăgeau de mâini și de picioare.

„KevIn”, zise ea. „Dacă totul merge prost, aici jos, nu putem pur și simplu să ne mutăm în altă parte? Pe Marte sau așa ceva?”

„Nu într-un viitor previzibil”, zise KevIn. „Marte n-are aproape deloc aer, e foarte rece și plin de radiații. ISS e la doar 400 de kilometri, și totuși tot ce le trebuie oamenilor de acolo trebuie trimis de aici de jos. Pământul e singurul loc pe care îl cunoaștem unde putem pur și simplu să respirăm. Nu există plan B. În datele mele există foarte multe filme cu un plan B. Toate sunt filme.”

„Ca la spate”, zise Ayşe. „Ai doar unul. Pe ăla trebuie să-l îngrijești. Un spate de rezervă nu e prevăzut.”

„Exact așa”, zise KevIn. „Doar mai mare. Și cu mai mulți oameni care țopăie pe el.”

„Și atunci de ce mai zburăm acolo sus, dacă nu putem locui acolo?”, întrebă Sabine.

„Ca să înțelegem unde locuim aici jos. Și pentru că de acolo de sus vezi lucruri pe care de aici nu le vezi. Pietre care vin. Furtuni care se apropie. Mări care se încălzesc. Și voi vă uitați de pe acoperișul garajului dacă vine furtuna. Doar că acoperișul ăsta de garaj trebuie să-l construiți împreună.”

Ce spune Gisela

În grădină era liniște. Undeva lătra un câine, iar Rudi îi răspunse, din simțul datoriei. Stelele erau acum cu adevărat acolo. Deasupra autostrăzii A42 vuia traficul.

Tobi își scosese telefonul și dădea scroll. Făcea asta când nu știa ce să facă cu el însuși. KevIn vedea ce citea. Erau știrile de marți, actualizate. Iar drone. Iar un video despre care încă nu se știa dacă e adevărat.

„Nu înțeleg”, zise Tobi încet. „Acolo sus repară împreună o toaletă. Și aici jos trag unii în alții.”

„Oamenii de acolo de sus nu sunt mai buni decât cei de aici de jos”, zise KevIn. „Doar că au o sarcină pe care n-o pot duce singuri la capăt. Și nu pot să fugă.”

„Nici noi nu putem”, zise Ayşe.

„Nu”, zise KevIn. „Asta e ideea.”

Și atunci Gisela spuse ceva.

N-a spus-o tare. N-a spus-o nici solemn. A spus-o așa cum spunea altfel că sarmalele mai au nevoie de zece minute. Avea mâinile în poală, privirea în sus și perna la spate, pe care i-o pusese Ayşe.

„Ar trebui să ne oprim din împușcat unii pe alții și mai bine să ne uităm împreună acolo sus.”

Nimeni nu răspunse.

KevIn ar fi putut să răspundă. Ar fi putut cita trei studii, doi filozofi, un astronaut și un procent. N-a făcut-o. Învățase în doi ani că unele propoziții sunt gata când nu mai agăți nimic de ele.

După o vreme, Herbert își drese glasul.

„Asta zic eu de ani de zile”, zise el.

„Nu”, zise Gisela. „Tu zici de ani de zile că internetul n-o să prindă.”

„Păi n-a prins.”

„Nu la tine.”

„Tocmai.”

Doamna Pawlowski își ridică sticla de lichior de ouă. „Pentru acolo sus”, zise ea.

„Pentru acolo sus”, ziseră toți.

Notiță salvată

Târziu, după ce plecaseră musafirii și farfuriile adânci goale stăteau în chiuvetă, Gisela mai stătu puțin în grădină. KevIn era încă pe masă, cu prelungitorul de-a curmezișul gazonului ud.

„KevIn”, zise ea. „Poți să ții minte ceva?”

„Dacă vrei.”

„Ține minte propoziția de mai devreme. Pe-a mea. Să nu se piardă.”

Lumina albastră pulsă o dată.

„Notiță salvată”, zise KevIn. „La «Important».”

„Și ce mai e acolo?”

„Rețeta ta de sarmale. Cea adevărată. Numărul la pantofi al lui Uwe. Și faptul că Bielefeld există.”

„În ce procent?”

„Vorbim despre asta când Tobi o să fie la Aachen.”

Gisela râse și se ridică, foarte atent, din cauza umărului. În ușă se mai întoarse o dată.

„KevIn. Peste două săptămâni împlinesc optzeci și trei.”

„Știu. Am ținut minte.”

„Nu vreau să sărbătoresc aici. Vreau să sărbătoresc acolo unde te poți uita în sus.”

Undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti ceva mai repede. KevIn estimă numărul invitaților, numărul scaunelor dintr-un observator astronomic și numărul de ouă pentru sarmale pentru cel puțin treizeci de persoane.

De data asta avea să folosească un calculator de buzunar.