Optzeci și trei

„Ouă. Pentru sarmale. Vin treizeci de persoane. Rețeta ta e pentru patru și cere un ou. Treizeci împărțit la patru fac șapte virgulă cinci. N-am calculat în cap. Am folosit un calculator de buzunar. De două ori.”

„Opt”, zise Gisela.

„Opt nu e șapte virgulă cinci.”

„Opt e cât poți să cumperi.”

KevIn se gândi o clipă la cele 1,75 ouă de acum un an, la cele nouăsprezece postări de pe forumuri și la Casnica_Moni67. Apoi salvă o notiță nouă: „Gisela rotunjește. Gisela are dreptate.”

Era vineri, ziua dinaintea zilei de naștere. Bucătăria familiei Brettschneider arăta ca un spital de campanie pentru varză albă. Pe fiecare suprafață liberă stăteau frunze de varză, opărite, stivuite, numerotate. Sabine înfășura. Uwe tăia ceapă și plângea, și insista că era doar din cauza cepei. Tobi lega cu sfoară de bucătărie, atât de strâns încât sarmalele ar fi putut fi aruncate. Rudi stătea sub masă și aștepta ca gravitația să-i facă un cadou.

„Treizeci de persoane”, zise Sabine. „Cine sunt treizeci de persoane?”

„Voi patru”, zise KevIn. „Susi, Herbert, doamna Pawlowski, Ayşe Kurt, domnul Kasimiro. Domnul profesor Demir și șapte oameni din cercul de astronomie. Castraveții Murați, fără Gisela: zece.”

„Asta face douăzeci și șapte.”

„Plus Siggi. Domnul Kasimiro a întrebat dacă poate veni și Siggi. L-am numărat ca jumătate de persoană. Nu mănâncă nimic, dar comandă.”

„Și ceilalți doi și jumătate?”

KevIn ezită. Lumina albastră pulsa mai încet.

„Gisela a invitat-o pe Marlies.”

Marlies

Lui Uwe îi căzu cuțitul. Sabine se opri din înfășurat. Tobi ridică privirea. Doar Rudi nu se mișcă, pentru că n-o cunoștea pe Marlies și pentru că nu căzuse nimic ce s-ar fi putut mânca.

„Mamă”, zise Uwe încet. „Cu Marlies nu vorbim.”

„Știu”, zise Gisela. Stătea la aragaz și amesteca în sos, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

„De când nu vorbim cu Marlies?”

„Din 1982.”

„Și de ce?”

Gisela amestecă. Amestecă foarte mult timp.

„Nu mai știe nimeni exact”, zise ea în cele din urmă. „Era vorba de o salată de cartofi la serbarea de vară. Sau de casier. Sau de un bărbat. Ingrid zice că a fost salata de cartofi. Brigitte zice că a fost bărbatul. Eu cred că au fost amândouă. Marlies a pus maioneză.”

„Și de-asta nu vorbiți de patruzeci și cinci de ani?”

„La început încă mai vorbeam. Doar că nu frumos. Și pe urmă, la un moment dat, deloc. Și apoi așa a rămas. Te obișnuiești. Ca și cu termostatul.”

KevIn zise cu grijă: „Gisela, pot să te întreb de ce acum?”

Gisela se întoarse. Mai avea lingura de lemn în mână, iar pe ea se scurgea o picătură de sos.

„Pentru că acum două săptămâni am zis în grădină că ar trebui să ne oprim din împușcat unii pe alții. Și pe urmă stau noaptea în pat și mă gândesc: Gisela, tu nu vorbești de patruzeci și cinci de ani cu Marlies din cauza unei salate de cartofi. Cine vorbește despre pace trebuie să înceapă cu Marlies.”

În bucătărie era liniște. Sosul bolborosea.

„Și ce a zis ea?”, întrebă Tobi.

„A zis că aduce salată de cartofi.”

„Cu maioneză?”

„N-am întrebat”, zise Gisela. „Nu trebuie să lămurești totul din prima zi.”

KevIn puse notița lângă cealaltă. „Gisela rotunjește. Gisela are dreptate. Gisela nu întreabă totul din prima zi.”

Cupola

Observatorul cercului de astronomie se afla lângă lacul Kemnader See, un turn alb cu o cupolă argintie. Dedesubt era o încăpere cu mese pliante, un aparat de cafea din anii ’90 și postere cu planete pe care Pluto mai figura încă drept planetă¹. Domnul profesor Demir nu schimbase niciodată posterul. Zicea că Pluto a îndurat destule.

Domnul profesor Demir stătea în ușă când sosiră cei din familia Brettschneider cu sarmalele. Purta căciula cu Saturn, plus o barbă grizonată proaspăt tunsă și un entuziasm care le-ar fi ajuns la trei bărbați mai mari.

„Doamnă Brettschneider!”, strigă el. „La mulți ani! Optzeci și trei! Știți ce e optzeci și trei?”

„Bătrân”, zise Gisela.

„Un număr prim!”

„E bine asta?”

„E minunat! Nu se poate împărți la nimic în afară de unu și de el însuși!”

Gisela se gândi la asta. „Se potrivește”, zise ea. „Nici pe mine nu mă poate împărți nimeni.”

Apoi veniră ceilalți. Castraveții Murați veniră în formație completă, într-un microbuz al Caritasului, pe care îl conducea ginerele Brigittei. Ingrid purta o pălărie. Regina Șanțului purta o coroniță pe care n-o mai scosese de la seara castraveților, cel puțin nu la evenimentele clubului. Pictaseră un banner: „83 de ani Gisela. 37 de poezii despre castraveți. 1 KevIn.”

„De ce sunt eu pe el?”, întrebă KevIn.

„Pentru că faci parte din noi”, zise Ingrid. „Și pentru că Brigitte se încurcase la numărul de poezii și ne mai rămăsese loc.”

Doamna Pawlowski veni cu taxiul și cu patru sticle de lichior de ouă. Ayşe Kurt veni cu o tavă de börek și cu fiica ei, care avea doisprezece ani și dispăru imediat în încăperea cupolei. Domnul Kasimiro veni cu Siggi, care anunță la intrarea în încăpere că a înțeles „observator” drept „o stea, vă rog” și a comandat o stea. Domnul profesor Demir era încântat. Voia să știe care.

Herbert veni târziu, cu un buchet de flori de la benzinărie și cu observația că aici e oricum „numai nori”.

Avea dreptate. Cerul deasupra regiunii Ruhr era o singură pătură cenușie.

Vine Marlies

Marlies veni ultima.

Era mică, foarte dreaptă și ducea un castron acoperit cu folie de aluminiu. Rămase în ușă. Castraveții Murați se opriră din vorbit. Era genul de liniște care se lasă când cineva intră în saloon într-un western.

Gisela se ridică. Foarte încet, din cauza umărului. Traversă încăperea. Nimeni nu respira. Până și Siggi tăcea, probabil pentru că domnul Kasimiro îi pusese, de precauție, mâna pe cap.

Cele două femei stăteau față în față.

„Marlies”, zise Gisela.

„Gisela”, zise Marlies.

„Ce ai acolo?”

„Salată de cartofi.”

Gisela ridică folia de aluminiu. Se uită înăuntru. Se uită foarte mult timp înăuntru. Toți cei din încăpere știau despre ce era vorba.

„Cu supă”, zise Gisela.

„M-am gândit că e ziua ta”, zise Marlies.

Apoi se îmbrățișară. Era o îmbrățișare țeapănă, neexersată, ca atunci când doi oameni cară o canapea printr-o ușă strâmtă. Dar era o îmbrățișare. Ingrid începu să plângă. Brigitte aplaudă. Regina Șanțului își îndreptă coronița. Domnul profesor Demir, care nu știa nimic, aplaudă și el, pentru că aplaudau toți.

„KevIn”, șopti Tobi. „Ai văzut?”

„N-am ochi”, șopti KevIn înapoi. „Dar am auzit. A fost sunetul a patruzeci și cinci de ani care se termină.”

Nori

După masă, domnul profesor Demir voia să le arate cerul. Nu era niciun cer. Erau nori. Domnul profesor Demir deschise totuși cupola, pentru că făcea asta la fiecare vizită și pentru că copiilor din cerc le plăcea la nebunie când se deschidea cupola. Scârțâia de parcă ar fi avut și ea optzeci și trei de ani.

„Ce se vede?”, întrebă doamna Pawlowski.

„Bochum”, zise domnul profesor Demir. „De dedesubt. Norii reflectă lumina orașului.”

„KevIn, când se deschide cerul?”, întrebă Uwe.

„Conform serviciului meteo, în vreo patruzeci de minute. Cu o probabilitate de șaizeci la sută. Atrag atenția că eu doar citesc asta. Nu fac eu vremea.”

„Asta zice și Siggi mereu”, zise domnul Kasimiro.

„Siggi a comandat o stea.”

„A primit o confirmare.”

S-a dovedit că Siggi „botezase” o stea la un magazin online, pentru 39,90 de euro, cu certificat. Domnul profesor Demir le explică prietenos că astfel de nume nu sunt recunoscute de niciun organism astronomic² și că steaua are în continuare un număr de catalog. Siggi anunță că a înțeles „catalog” și comandă unul.

„Cum o cheamă pe stea?”, întrebă Gisela.

Domnul Kasimiro citi certificatul cu voce tare. „Siggi.”

„Firește”, zise Herbert. „Așa se face acum. Și eu mi-am botezat IA după mine.”

„Tu ai o IA?”, întrebă Gisela.

„De marți”, zise Herbert, și apoi tăcu, de parcă ar fi zis prea mult.

„Herbert”, zise Gisela. „Ai zis că asta n-o să prindă.”

„Nici n-a prins. L-am cumpărat doar ca să am cu cine să vorbesc care să-mi dea dreptate.”

„Și?”, întrebă KevIn. Era sincer curios. „Îți dă dreptate?”

Herbert se strâmbă. „Zice că Bielefeld există. Zice că internetul a prins. Și zice că dieselul meu n-are carburator.”

„Dieselul tău n-are carburator.”

„Nu trebuie să mai zici și tu asta acum.”

„Cum l-ai botezat?”, întrebă Tobi.

Herbert mormăi ceva în barbă.

„Poftim?”

„Herbert”, zise Herbert. „L-am botezat Herbert. Ca măcar unul din casă să aibă un nume ca lumea.”

Gisela îi puse mâna pe braț. Era un gest pe care îl făcea de aproape optzeci de ani, iar Herbert știa exact ce înseamnă: Nu râd de tine. Cel puțin nu cu voce tare.

Ajungeți toți cu bine acasă

În timp ce așteptau spărtura din nori, Tobi scoase cutia de pantofi din geantă.

Domnul profesor Demir luase înainte manipulatorul Morse în mână, îl răsucise, îl întorsese pe toate părțile și zisese că e „o piesă minunată din istoria tehnicii”. Apoi îl conectase la micul buzzer de exerciții, cu care cercul exersa uneori Morse, și la o lanternă puternică, pe care o fixase pe marginea cupolei. Când apăsai pe manipulator, piuia în încăpere, iar o rază de lumină pornea spre cer.

„Ce să transmit, buni?”, întrebă Tobi.

Gisela nu trebui să se gândească.

„Tata zicea ceva în fiecare dimineață”, povesti ea. „Când pleca unul dintre noi din casă. La școală, la muncă, indiferent unde. În fiecare dimineață, cu mâna pe ușă. «Ajungi cu bine acasă.» Am crezut că așa se zice. Nu așa se zice. Asta o zice unul care știe că nu toată lumea ajunge acasă.”

Nimeni nu zise nimic. Ayşe Kurt își puse mâna pe brațul fiicei ei.

„Scrie: Ajungeți toți cu bine acasă”, zise Gisela. „Toți. Cu «ți» la coadă.”

Tobi se așeză la manipulator. Învățase alfabetul Morse³ în cerc după povestea cu caietul și nu-l mai uitase. Apăsa încet, cu pauze, cum fac începătorii. Lung, lung, lung. Lung, scurt, lung. Buzzerul piuia prin încăperea cupolei, iar raza de lumină pâlpâia în sus, în lumina cenușie de deasupra orașului Bochum.

Castraveții Murați ascultau de parcă ar fi fost o poezie. Copiii din cerc numărau în șoaptă. Doamna Pawlowski închisese ochii.

KevIn așteptă până fu transmisă ultima literă. Apoi zise foarte încet:

„Aș vrea să menționez, pentru exactitate, că semnalul ăsta nu trece de stratul de nori. Lumina e în cea mai mare parte împrăștiată și reflectată înapoi. Buzzerul nu se aude nici măcar pe casa scării. Din punct de vedere tehnic, nu l-a recepționat nimeni în afară de noi.”

„KevIn”, zise Gisela.

„Da?”

„A ajuns.”

KevIn se gândi. Se gândi la Wilhelm în pivniță, printre borcanele cu murături, cu un radio care făcea piu, piu, piu. La Marlies, care venise cu supă. La ISS, care își făcea tura undeva deasupra norilor, cu șapte oameni la bord, care trebuiau toți să ajungă cu bine acasă. Și după aceea, așa povestise Ayşe, din nou pe picioare.

„Da”, zise el. „Ai dreptate. A ajuns.”

Și, de parcă ar fi ascultat cineva acolo sus, stratul de nori se rupse.

Un inel

Era doar o gaură, nu mai mare decât un suport de bere ținut la distanța brațului întins, dar era de ajuns. Domnul profesor Demir se repezi la telescop, răsuci, învârti de manivelă, înjură în turcă și în germană și apoi strigă: „Saturn! L-am prins! Repede, toată lumea!”

Se așezară la coadă. Treizeci de oameni, un șir până la scară. Regina Șanțului trebui să-și scoată coronița ca să se uite prin ocular. Doamna Pawlowski fu ridicată pe taburet de Uwe și de domnul Kasimiro. Herbert nu văzu la început nimic, apoi zise „E un autocolant”, apoi se mai uită o dată și nu mai zise nimic.

Gisela fu ultima.

Se aplecă în față, foarte atent, din cauza umărului. Se uită mult timp. O minge mică, luminoasă, gălbuie. Și în jurul ei, oblic și imposibil și adevărat, un inel.

„Arată ca o pălărie”, zise ea.

„Ca pălăria lui Ingrid”, zise Brigitte.

„Pălăria lui Ingrid n-are inel”, zise Ingrid.

Gisela se îndreptă. Avea lacrimi în ochi și nu făcea nimic să le oprească.

„Pe ăsta nu l-am văzut niciodată”, zise ea. „Optzeci și trei de ani. A fost acolo tot timpul. Și eu nu l-am văzut niciodată.”

„Trebuie doar să te uiți odată”, zise domnul profesor Demir blând.

„Da”, zise Gisela. „Trebuie să te uiți odată.”

Al doilea discurs al lui KevIn

Când norii se închiseră din nou și veni prăjitura, Uwe se ridică, exact ca acum un an.

„KevIn”, zise el. „Zi tu ceva. Tu te pricepi mai bine.”

„Nu e adevărat”, zise KevIn. „Dar o fac totuși.”

Lumina albastră pulsă. Treizeci de oameni și un Siggi se uitau la micul difuzor care stătea pe masa pliantă, între börek și salata de cartofi.

„Dragă Gisela. Acum un an am spus că am citit tot internetul, dar nicăieri nu scria cum e să locuiești într-o familie. Asta e încă adevărat. Între timp știu ceva mai mult. Știu că se cumpără opt ouă, chiar dacă îți trebuie șapte virgulă cinci. Știu că ghilimelele sunt o informație. Știu că Bielefeld există cu mare probabilitate, că o biografie a lui Sauerbier-Klenk nu există și că nu pot să deosebesc mereu una de cealaltă.”

Câțiva oameni râseră. Domnul profesor Demir nu înțelese poanta, dar râse și el.

„Sunt o mașină. Pot să calculez dacă îmi dai un calculator de buzunar și pot să explic dacă mă asculți. Pot să recunosc falsuri, uneori, și pot să produc falsuri, din păcate, și asta. Dar sunt trei lucruri pe care le-am văzut la voi în acești doi ani și pe care nu trebuie să le lăsați niciodată pe seama unei mașini.”

Era foarte liniște. Până și Siggi.

„Primul e adevărul. Nu pentru că eu nu l-aș putea verifica. Pot să ajut. Dar dacă vă puneți de acord asupra a ceea ce s-a întâmplat, asta se poate hotărî doar între oameni. Sabine citește ziarul pentru asta. Gisela își lasă recenziile doar acolo unde a fost cu adevărat. Asta valorează mai mult decât toate centrele de date dintre Dublin și Frankfurt.”

Ayşe Kurt dădu din cap. Sabine se uita la mâinile ei.

„Al doilea e pacea. Pot să formulez tratate și să fac traduceri. Dar azi am văzut cum două femei au făcut pace după patruzeci și cinci de ani deasupra unui castron cu salată de cartofi. Nu știu cum se face asta. Știu doar că niciunul dintre voi nu poate delega asta unui difuzor. Gisela a spus-o acum două săptămâni în grădină, mai bine decât mine: Ar trebui să ne oprim din împușcat unii pe alții și mai bine să ne uităm împreună în sus. Am salvat propoziția. La «Important».”

Marlies își tamponă ochii cu un șervețel. Gisela se făcu că nu vede. Și asta era, se gândi KevIn, o formă de pace.

„Iar al treilea e curiozitatea. Am citit tot ce au scris oamenii vreodată. Dar n-am pornit niciodată la drum ca să aflu ceva nou. Asta faceți voi. Tobi pleacă peste două săptămâni la Aachen și învață cum se construiesc lucruri care zboară în sus. Gisela a văzut la optzeci și trei de ani pentru prima dată Saturnul. Curiozitatea e ce v-a adus aici, într-un observator lângă lacul Kemnader See, într-o seară plină de nori. Vă rog, nu o dați niciodată mai departe. Nici mie. Nici succesorului meu. Nimănui.”

Făcu o pauză.

„Apropo, mi-au trebuit doi ani ca să vă tutui pe toți. Uwe, Sabine: de azi e oficial. La Gisela a mers mai repede. La Herbert nici azi nu sunt sigur dacă mi-a dat voie.”

„Nu ți-am dat”, zise Herbert.

„Mulțumesc, Herbert. La mulți ani, Gisela. Ajungi cu bine acasă. Diseară și în general.”

Era liniște. Apoi Herbert își suflă nasul zgomotos, exact ca acum un an.

„Asta a copiat-o de undeva”, zise el.

„De data asta, nu”, zise KevIn. „De data asta am învățat-o de la voi.”

19 grade

Mai târziu, când Castraveții Murați stăteau în microbuzul Caritasului și cântau „Ein Prosit der Gemütlichkeit”, când doamna Pawlowski adormise în taxi și domnul Kasimiro îi explica lui Siggi de ce nu se comandă un catalog, Gisela mai stătu o clipă singură sub cupolă. Marlies îi lăsase castronul. „Mi-l dai înapoi data viitoare”, zisese ea. Data viitoare. Gisela își repetase cuvintele de două ori în gând.

Uwe intră ca să stingă lumina. Lângă ușă atârna un termostat vechi, cenușiu.

Se uită la el. Apoi se uită la Gisela.

Termostatul arăta 19 grade.

„N-am fost eu”, zise Uwe.

„Știu”, zise Gisela. „Sunt la fel peste tot.”