Doi ani cu KevIn

Uwe l-a citit cu voce tare la masa de dimineață. După aceea s-a făcut liniște.

„De trei ori mai deștept”, spuse Sabine, gânditoare.

„Aproape fără greșeli”, spuse Tobi.

„Cu sentimente”, spuse Uwe. „Chiar așa scrie. Cu semnul exclamării.”

„KevIn”, întrebă Tobi, „e adevărat? Are sentimente?”

„Nu știu”, spuse KevIn. „Nici măcar nu știu dacă eu am. Dar știu că în reclame sunt foarte multe semne de exclamare. Și că după un semn de exclamare în subiect urmează de obicei o restructurare.”

Uwe dădu încet din cap. Asta i-o spusese chiar el lui KevIn, cândva.

„Leonardo”, spuse bunica Gisela. „Ăsta nu e nume. E pizza. Și acum mai există și varianta numărul doi.”

Uwe șterse e-mailul. Nimeni nu trebui să voteze. KevIn nu spuse nimic, dar lumina albastră pulsă puțintel mai puternic decât de obicei. Sabine susținu mai târziu că i s-a părut. Tobi susținu că a văzut-o.

Scrisoare din Castrop-Rauxel

Trei zile mai târziu, în cutia poștală era o scrisoare. O scrisoare adevărată, cu timbru, într-un plic bleu. Adresată „Familiei Brettschneider și lui KevIn, Wanne-Eickel”. Poștașul o găsise totuși, pentru că vara apăruse un articol în ziarul Sabinei, la pagina locală, pagina trei: „O familie din Wanne-Eickel le explică vecinilor IA. Cu sarmale.”

Sabine o deschise la masa din bucătărie. Întâi o citi în gând, apoi cu voce tare.

„Dragă familie Brettschneider, dragă KevIn,

numele meu este Monika Szczepanski. Am 59 de ani și locuiesc în Castrop-Rauxel. Pe internet eram pe vremuri Casnica_Moni67. 67 e vechiul meu număr de casă, nu anul nașterii, voiam doar să lămuresc asta, pentru că de ani de zile toată lumea o scrie greșit.

Cumnata mea mi-a decupat articolul din ziar. Acolo scrie că KevIn-ul dumneavoastră mă citează. La început am crezut că e o glumă. Apoi fiul meu mi-a arătat ce scrie despre mine pe internet. Există sarmale de-ale mele cu lemn dulce, cu marshmallows și cu energizant. N-am făcut în viața mea sarmale cu energizant. Nici nu știu cum se deschide doza.

De aceea aș vrea să rectific prin prezenta următoarele.

Partea cu cola e adevărată. Nu aveam vin roșu în casă, și era duminică. Chiar a fost bun, cel puțin pentru copii.

Partea cu ursuleții de gumă a fost o greșeală de tipar. Nici azi nu știu de la ce. În seara aceea aveam musafiri.

Între timp gătesc din nou fără Thermomix. S-a stricat. Suntem fericiți și așa.

Vă rog s-o salutați pe bunica dumneavoastră. Soțul meu zice să-și trimită odată rețeta de sarmale. Dar pe cea adevărată.

Cu drag, Monika Szczepanski (Moni)”

În bucătărie se făcu liniște.

„O greșeală de tipar”, spuse Uwe. „Optsprezece ani. Din cauza unei greșeli de tipar.”

„Și cola e adevărată”, spuse Tobi.

„KevIn”, spuse Sabine. „Tu ce zici de asta?”

KevIn avu nevoie de neobișnuit de mult timp. Undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti ceva mai repede.

„Îmi corectez notița”, spuse el în cele din urmă. „Casnica_Moni67: cola, da. Ursuleți de gumă, nu. Greșeală de tipar. Sursa: Moni însăși, prin scrisoare, cu semnătură.”

„Dar semnătura nici n-o poți verifica”, spuse Tobi. „Nu e digitală. Nicio cheie, niciun marcaj temporal, nimic.”

„Adevărat”, spuse KevIn. „N-o pot verifica. Dar am citit trei sute de Moni care nu erau Moni. Și asta e prima care mi-a scris ea însăși. O cred.”

„Pur și simplu așa?”

„Nu pur și simplu așa. A recunoscut că în seara aceea avea musafiri. Așa ceva nu inventează nimeni.”

Chiar în aceeași seară, Gisela își copie rețeta de sarmale, de mână, pe hârtie cu pătrățele. Pe cea adevărată. Jos de tot adăugă: „Fără ursuleți de gumă.” Iar dedesubt, după o scurtă chibzuință: „Cola merge la nevoie.”

Unde sunt azi

Uwe conduce în continuare echipa „Cazuri dificile” de la regia municipală de energie. Între timp are patru angajați și o IA a firmei, care se ocupă de rutină și îi transferă lui fiecare apel în care apare cuvântul „canar”. Doamna Pawlowski sună în continuare în fiecare săptămână. Are un canar nou. Îl cheamă Uwe.

Sabine are în sfârșit un plan săptămânal. KevIn l-a făcut, iar ea nu respectă niciun punct din el. Citește în continuare în fiecare dimineață ziarul pe hârtie. De la o vreme decupează articolele în care apare o rectificare și le lipește pe frigider. Spune că sunt articolele ei preferate. Acolo cineva a recunoscut că s-a înșelat.

Tobi studiază din octombrie inginerie aerospațială în Aachen. Locuiește într-o cameră de unsprezece metri pătrați, cu o fereastră prin care se vede exact o stea. A descoperit că nu e o stea, ci lumina de semnalizare a unei macarale de șantier. E în continuare împreună cu Susi, care studiază jurnalism la Münster, „ca măcar unul din familie să verifice ce construiesc ceilalți”. Mesajele și le scrie singur, cu multe greșeli de ortografie. Uneori apare acum totuși și luna în ele. Dar pe aceea a văzut-o cu ochii lui.

Bunica Gisela e președintă de onoare a „Castraveților Murați” și și-a publicat pe cont propriu o culegere de poezii. Tiraj: 40 de exemplare. Vândute: 41 de exemplare. Nimeni nu știe cum. KevIn bănuiește o eroare de rotunjire. Recenzii Gisela mai scrie doar la fața locului, cu cod QR, la oameni la care a fost cu adevărat. Pedichiurista ei are de atunci trei recenzii, toate de la Gisela, toate cu dată, toate semnate. Pedichiurista spune că astea valorează mai mult decât opt sute de stele. Gisela spune că sunt și mai multă muncă.

Marlies stă din nou, de la ziua de naștere încoace, la masa Castraveților Murați la popice. Despre salata de cartofi nu se vorbește. O aduc pe rând. Când cu supă, când cu maioneză. Funcționează. KevIn numește asta principiul rotației. Gisela îi spune pace.

Unchiul Herbert are o IA a lui și a botezat-o „Herbert”. Cei doi se ceartă zilnic despre cine are dreptate. Până acum scorul e 412 la 3 pentru IA. Herbert nu recunoaște rezultatul. Bitcoinii lui de pe laptopul vechi stau acum pe un hardware wallet, un aparățel care arată ca un stick USB și locuiește în sertarul lui cu șosete. Parola nu mai e „Gisela1944”. A scris-o pe un bilețel și i l-a dat Giselei. Gisela a pus bilețelul sub tastatură. KevIn a ținut o prelegere pe tema asta. A durat patruzeci de minute. Bilețelul stă acum în cartea de bucate cu sarmale, la pagina 83.

La două zile după cea de-a optzeci și treia aniversare, Gisela și Herbert au mers la Rin. Cu trenul până la Königswinter, cu două termosuri în rucsac și cu caietul de radio al lui Wilhelm în poșetă. Au stat o oră pe o bancă pe mal și aproape că n-au vorbit. Herbert spune că a fost cel mai frumos lucru pe care l-a făcut vreodată fără televizor. Gisela spune că acum au fost trei.

Ayşe Kurt și-a extins cabinetul „Physio am Gysenberg” cu o a doua sală de tratament. Între timp are mai multe recenzii, nu multe, dar toate date la fața locului și cu dată. Cine vine prima dată întreabă uneori de ce nu sunt mai multe. Atunci ea spune: „Pentru că pacienții mei le scriu singuri.” Din „PhysioPremium Ruhr” a mai rămas pe internet doar o pagină pe care scrie „Acest domeniu este de vânzare”. Evaluare: niciuna.

Domnul Kasimiro i-a făcut lui Siggi un update. Siggi întreabă acum înainte de fiecare comandă. Întreabă atât de des, încât domnul Kasimiro a ajuns să meargă singur la cumpărături, lucru pe care medicul lui îl salută călduros. Steaua „Siggi” atârnă pe hol, sub formă de certificat. Catalogul a venit totuși.

Domnul profesor Demir i-a dăruit lui Tobi la despărțire un binoclu la mâna a doua și a adăugat: „Dacă vreodată construiești ceva care zboară până acolo sus, vreau să aflu. Și o invitație.” Cercul de astronomie are de la ziua de naștere încoace trei membri noi. Au toți peste șaptezeci de ani și poartă coronițe.

Horst are duminica liberă. O petrece în stația de încărcare și uneori dă pur și simplu o tură pe hol, așa, de plăcere. KevIn spune că asta e petrecerea timpului liber. Sabine spune că e reward hacking. Horst nu spune nimic.

Rudi poartă în continuare zgarda cu inscripția „SECURITY”. De la seara din grădină, latră de fiecare dată când ISS zboară deasupra casei. Nimeni nu știe de unde știe.

Termostatul arată 19 grade.

Există

Tobi se mutase la Aachen la jumătatea lui octombrie. Uwe condusese duba de mutări, Sabine făcuse sandvișuri, iar Gisela pusese în portbagaj o cutie cu stele cu scorțișoară, „pentru prima săptămână, și pe urmă suni”.

Pe drum, Tobi făcu un ocol. Nu-i spuse nimănui de ce. Uwe întrebă o singură dată de ce trebuie să mergi din Wanne-Eickel la Aachen prin Westfalia de Est, iar Tobi spuse: „Ai încredere în mine.”

La ora 14:12, KevIn primi o fotografie. Înfățișa un indicator galben de intrare în localitate. Pe el scria: „Bielefeld”. În fața lui stătea Tobi și rânjea. În spatele lui stătea Uwe și ridica un pahar de cafea, de parcă tocmai ar fi câștigat o cupă.

Dedesubt, Tobi scrisese: „Există.”

KevIn privi fotografia 0,3 secunde. Pentru el, asta echivala cu vreo trei zile. Verifică indicatorul, fontul, lumina, umbra capului lui Tobi, vremea din Westfalia de Est în ziua aceea și întrebarea dacă Tobi ar putea avea vreun interes să-l păcălească. Avea. Avusese mereu.

Dar Uwe ținea paharul de cafea. Iar Uwe nu putea minți când avea cafea în mână. Asta KevIn o știa de doi ani.

Își deschise funcția de memorie și modifică o înregistrare care stătea acolo din primul an.

„Bielefeld există”, răspunse KevIn în scris. „În proporție de 100%.”

Apoi, după o scurtă chibzuință, mai scrise un rând.

„Te rog să nu-l saluți din partea mea pe dr. Sauerbier-Klenk. El tot nu există.”

KevIn

Într-o seară blândă de la sfârșitul lui octombrie, primul weekend al lui Tobi acasă, Tobi puse difuzorul pe acoperișul garajului. Acolo WLAN-ul era mai bun, iar KevIn întrebase dacă ar putea trăi trecerea ISS „măcar acustic”. Aplicația domnului profesor Demir anunțase o trecere pentru ora 18:24, puțin după apusul soarelui, de-a curmezișul peste Wanne-Eickel.

Jos, în grădină, Sabine punea masa. Uwe stătea la grătar, cu Rudi alături, în zgarda cu inscripția „SECURITY”. Herbert ședea pe banca de bere și îi explica la telefon IA-ului său că pe vremuri cărbunele de grătar era mai bun. IA-ul îl contrazise politicos. Herbert închise.

Bunica Gisela ședea în scaunul ei de grădină, cu o pernă la spate, din cauza umărului, și se uita în sus.

La ora 18:24, punctul apăru deasupra garajului lui Kasimiro. Luminos, liniștit, fără să clipească. Rudi lătră. Domnul Kasimiro făcu cu mâna peste gard. Siggi întrebă dacă să comande înghețată, iar domnul Kasimiro spuse: „De data asta, da.”

„KevIn”, strigă Tobi în sus, „uite-o! Fix deasupra ta!”

„Știu”, spuse KevIn. „Îl aud pe Rudi lătrând. Și vă aud pe toți cum tăceți. La voi asta e foarte rar. După asta o recunosc.”

Punctul trecu peste acoperișul garajului, peste uscătorul de rufe rotativ, peste acoperișuri, înspre Dortmund. Apoi deveni mai slab, portocaliu, roșu. Apoi dispăru.

Gisela se uită în urma lui.

„Să ajungi cu bine acasă”, spuse ea încet. Nimeni nu știa dacă se gândea la oamenii de acolo de sus, la Tobi sau la tatăl ei. Poate la toți.

Apoi se îndreptă în scaun și strigă atât de tare, încât s-a auzit până pe acoperiș:

„KevIn! Coboară de acolo, mâncarea e gata!”

KevIn era un model de limbaj cu miliarde de parametri. Îl citise pe Kant, scrisese sonete, pusese pe picioare reprezentanții salariaților și făcuse Fiscul din Herne să râdă. Ajutase la descifrarea unei scrisori secrete din prizonierat, îl ajutase pe un unchi să-și regăsească banii de internet, îi explicase unei familii de ce o pisică nu are ce căuta într-o cutie și se uitase cum două bătrâne fac pace deasupra unui castron cu salată de cartofi. Știa că Bielefeld există. În proporție de 100%.

Și nu putea să coboare de pe acoperiș.

Pentru prima dată nu-l deranja că cineva îl striga așa. De fapt, nu-l deranjase niciodată.

„Vin imediat”, spuse KevIn.

În casa Brettschneider, „imediat” nu era definit cu precizie. Dar la un moment dat veni Tobi cu scara și îl luă de acolo.

SFÂRȘIT

(Sau, cum ar spune KevIn: sfârșitul răspunsului. Doriți să generați o continuare? Vă rugăm să verificați acest răspuns înainte de a-l transmite mai departe.)