Caietul de radio

Sâmbătă dimineață, caietul stătea pe masa din bucătărie, între ibricul de cafea și ochelarii Giselei. Era un caiet de școală subțire, cu copertă de carton gri, înmuiat la colțuri ca pâinea veche. Pe față scria cu creionul un singur cuvânt: „Wilhelm”. Dedesubt, nimic.

„Străbunicul?”, întrebă Tobi.

„Străbunicul tău”, spuse Gisela. „Tata era din Herne. Bunicii lui veniseră din Mazuria, pentru mină. Ca jumătate din Wanne-Eickel.”

Tobi deschise caietul cu grijă. Paginile erau scrise înghesuit, cu creionul, pe rânduri și coloane. Mereu două cifre, apoi un mic spațiu, apoi iar două cifre. Pagină după pagină. Pe margine erau uneori date. „3.II.47”. „Paști 48”. „24.XII.48”.

„Arată ca un bilet de loto”, spuse Uwe. „Unul foarte lung.”

„Ăsta e un caiet de radio”, spuse Gisela. „Așa îi zicea tata. În război a fost radiotelegrafist. Dar asta a scris-o după aceea. În lagăr.”

„De unde știi?”, întrebă Sabine.

„Mi-a spus mama, aveam doisprezece ani. Mi-a zis: «Ăsta e din lagăr, să nu te atingi de el.» Și apoi l-a pus în cutie. Iar tata n-a zis niciodată nimic despre el. Tata n-a zis niciodată nimic despre nimic.”

Pentru o clipă se făcu liniște în bucătărie. Până și Rudi, care altfel la fiecare masă făcea zgomote sub masă, stătea liniștit.

„KevIn”, spuse Gisela. „Poți să citești asta?”

„Nu pot să-l văd”, spuse KevIn. „N-am ochi. Dar dacă îmi citește cineva numerele, pot să număr și eu. Și dacă Tobi vrea, îi pot arăta cum se sparge așa ceva. Dar să-l spargă ar fi mai bine să-l spargă singur. E caietul vostru.”

Tobi se uită la caiet, apoi la bunica lui. „Vreau”, spuse el.

Un cod secret pentru începători

„Să începem de la capăt”, spuse KevIn. „Acum peste două mii de ani. Iulius Cezar.”

„Cezar din Asterix?”, întrebă Uwe.

„Cel adevărat. El cripta scrisorile confidențiale către oamenii lui de încredere mutând fiecare literă cu trei poziții în alfabet¹. A devine D, B devine E, C devine F. Iar la final o iei de la capăt: X devine A, Y devine B, Z devine C.”

„Dă un exemplu”, spuse Tobi.

„Cu plăcere. RUDI.”

Sub masă, Rudi ridică capul.

„R plus trei e U. U plus trei e X. D plus trei e G. I plus trei e L. Din RUDI iese UXGL.”

„Uxgl”, spuse Gisela. „Sună a sirop de tuse.”

„Și SARMALE?”, întrebă Tobi, care deja nota.

„Încearcă singur.”

Tobi numără pe degete, se încurcă de două ori și scrise în cele din urmă „VDUPDOH” pe marginea ziarului.

„Corect”, spuse KevIn. „Asta e deplasarea lui Cezar. Cheia e numărul trei. Cine știe cheia mută pur și simplu înapoi.”

„Și cine n-o știe?”

„Le încearcă pe toate. Există doar douăzeci și cinci de deplasări care au sens. Le termini într-un sfert de oră. Dușmanii lui Cezar de cele mai multe ori nu știau să citească, de aceea a funcționat totuși.”

„Atunci codul e de fapt o prostie”, spuse Uwe.

„A fost suficient de bun pentru oamenii care n-aveau chef să numere de douăzeci și cinci de ori”, spuse KevIn. „Și asta, dacă e să fiu sincer, e o parte uimitor de mare a omenirii.”

Uwe se gândi la asta și nu se simți cu totul nevinovat.

Aurul naziștilor

„Stai puțin”, spuse apoi Uwe și se îndreptă în scaun. „Și dacă e ceva secret? Wehrmachtul. Ăia aveau mașinăria aia. Enigma. Poate scrie acolo unde e ascuns ceva.”

„Și ce să fie ascuns acolo?”, întrebă Sabine.

„Ce știu eu. Aur.”

„Uwe, asta a scris-o un prizonier de război într-un caiet de școală. Cu creionul.”

„Păi tocmai! Ca să nu observe nimeni!”

KevIn își drese glasul în felul lui, care era de fapt un scurt fâșâit. „Uwe, îmi permiteți o obiecție? Mi se pare puțin probabil. Enigma era o mașină cu rotoare, panou de conexiuni și tastatură. Cu ea, radiotelegrafiștii criptau mesajele înainte să le transmită în Morse. Rezultatele erau grupuri de litere, nu numere. Și nimeni nu putea reproduce o Enigma în cap. Cu atât mai puțin într-un lagăr de prizonieri.”

„Dar tata a fost radiotelegrafist”, spuse Gisela.

„Atunci probabil a transmis foarte multe grupuri criptate fără să știe ce scria în ele. Așa era des. Radiotelegrafistul bătea ce îi dădea ofițerul de cifru. El era mâna, nu capul.”

Gisela dădu încet din cap. „Se potrivește. Mi-a zis odată, când eram mică, că în război a vorbit mai mult decât oricând după aceea. Și n-a înțeles niciun cuvânt.”

Trecu cu degetul peste șirurile de numere.

„Povestește-mi despre mașinărie”, spuse ea.

Rotoare și bombe

„Enigma”, spuse KevIn, „arăta ca o mașină de scris într-o cutie de lemn. Când apăsai o tastă, pe un panou cu lămpi se aprindea altă literă. Dacă apăsai iar aceeași tastă, se aprindea iar alta, pentru că rotoarele se învârteau mai departe după fiecare literă. Un E devenea o dată X, data următoare K, apoi Q.”

„Ca un Cezar care ia de fiecare dată alt număr”, spuse Tobi.

„Foarte bine. Exact asta era ideea. Încă din secolul al XVI-lea exista o criptare care funcționa cam așa, cu un cuvânt-cheie. Poartă numele unui francez, Blaise de Vigenère, deși un italian pe nume Bellaso a descris-o primul.”

„Tipic francezii”, spuse Uwe.

„Așa se zice și în Italia. La Vigenère iei un cuvânt, să zicem GURKE, adică «castravete» pe nemțește. G e a șaptea literă, deci muți prima literă a mesajului cu șase, a doua cu douăzeci pentru U, a treia cu șaptesprezece pentru R și așa mai departe. După E o iei iar de la G. Fiecare literă primește micul ei Cezar.”

„Și asta nu se putea sparge?”

„Aproape trei sute de ani a fost considerată imposibil de spart. I se spunea «le chiffre indéchiffrable», cifrul de nedescifrat. În secolul al XIX-lea, un ofițer prusac pe nume Kasiski și, încă dinaintea lui, un englez pe nume Babbage au descoperit cum se poate totuși. Trucul e că se repetă cuvântul-cheie. Iar tot ce se repetă lasă urme.”

„Și Enigma?”

„Enigma se repeta abia după foarte, foarte multe litere și putea fi reglată în fiecare zi altfel. Numărul de posibilități avea peste douăzeci de cifre. Conducerea germană o considera sigură. Dar matematicieni polonezi, mai ales Marian Rejewski², găsiseră încă din anii ’30 căi s-o citească. Și-au transmis cunoștințele britanicilor și francezilor cu puțin înainte de război. Iar în Anglia, într-un conac numit Bletchley Park, au lucrat apoi la asta mii de oameni, cei mai mulți dintre ei femei³.”

„Femei?”, întrebă Gisela.

„Multe mii. Operau mașinile, sortau mesaje, făceau calcule. Și printre matematicieni era unul pe care îl cunoașteți deja.”

„Turing”, spuse Tobi. „Ăla cu testul.”

„Alan Turing. Împreună cu alții a construit o mașină căreia i se spunea Bomba⁴. Nu ghicea reglajele Enigmei, ci le excludea. Trecea prin milioane de posibilități și arunca tot ce nu se putea potrivi. Ce rămânea verificau oamenii de mână.”

„Ca mine cu cadourile pentru Sabine”, spuse Uwe. „Nu știu ce vrea, dar știu foarte precis ce nu vrea.”

„Nu e adevărat”, spuse Sabine.

„Vezi? Exclus.”

KevIn făcu lumina albastră să pulseze de două ori, ceea ce la el echivala cam cu o clătinare din cap. „Bletchley Park a citit o mare parte din mesajele radio germane. Istoricii se ceartă cu cât a scurtat asta războiul. Unii estimează doi ani, sigur nu știe nimeni. Dar fiecare mesaj citit acolo fusese transmis înainte de un radiotelegrafist. Undeva într-un cort sau într-un buncăr. De cineva care nu știa ce bate.”

Gisela se uită la caiet. „Atunci poate tata a transmis mesaje care au fost citite în Anglia.”

„Poate. N-o să aflăm niciodată.”

„Și acum le citim noi pe ale lui”, spuse ea. „Omului ăstuia chiar toată lumea îi citește corespondența.”

Bingo

„Bun”, spuse KevIn. „Astea nu sunt litere, sunt numere. Din două cifre, de la 01 la 26, nu?”

Tobi răsfoi. „Până acum n-am văzut nimic peste 26.”

„E un semn foarte bun. Douăzeci și șase e numărul literelor din alfabet. Probabil fiecare număr înseamnă o literă. Încearcă întâi varianta cea mai simplă: A egal 1, B egal 2.”

Tobi luă primul rând. „16, 08, 12, 17. Asta ar fi P, H, L, Q.”

„PHLQ”, spuse Uwe. „E polonă?”

„Nu”, spuse Gisela. „Mai știu un pic de polonă de la bunica mea. Asta nici măcar polonă nu e.”

„Atunci e mutat”, spuse KevIn. „Ca la Cezar. Și aici intervine cel mai important truc din toată povestea. Un învățat arab pe nume al-Kindi l-a descris deja acum peste o mie de ani. Numeri.”

„Ce numeri?”

„De câte ori apare fiecare număr. În fiecare limbă, unele litere sunt mult mai frecvente decât altele. În germană, de departe cea mai frecventă e E. Cam fiecare a șasea literă dintr-un text german e un E. Apoi urmează N, I, S, R. Dacă Wilhelm a scris în germană, atunci cel mai frecvent număr din caiet e foarte probabil un E.”

„Și trebuie să numărăm acum toate astea?”, întrebă Tobi. „Sunt treizeci de pagini!”

„E de ajuns o pagină. Gisela, citești tu cu voce tare? Eu număr.”

Gisela își puse ochelarii, ținu caietul la distanță de un braț, cum făcea cu tot ce era mai mic decât un titlu de ziar, și începu.

„Șaisprezece. Zero-opt. Doisprezece. Șaptesprezece. Cincisprezece. Doisprezece. Zero-opt. Zero-cinci.”

Suna exact ca la bingo în sala parohiei. După o jumătate de pagină, Uwe strigă automat „Bingo!” când Gisela zise „Douăzeci și doi” și fu sâsâit de trei oameni deodată.

Gisela citi o pagină întreagă. Dură unsprezece minute. Rudi adormi. Horst trecu o dată prin bucătărie, se opri lângă scaunul Giselei, de parcă ar fi vrut să asculte și el, și plecă iar.

„Așa”, spuse KevIn, când ea termină. „Cel mai frecvent număr, la mare distanță, e opt. Zero-opt. Apare de patruzeci și unu de ori. Apoi șaptesprezece, apoi doisprezece.”

„Deci opt e E”, spuse Tobi.

„Asta e bănuiala mea. E e a cincea literă. Opt minus cinci fac…”

„Trei”, spuseră Tobi și Uwe deodată. Uwe arăta la fel de mândru de parcă ar fi dat un gol.

„Trei. Ca la Cezar. Wilhelm a mutat fiecare literă cu trei și apoi a scris-o ca număr. Dacă e corect, atunci șaptesprezece minus trei fac paisprezece, și asta e N. Doisprezece minus trei fac nouă, asta e I. Cele trei numere cele mai frecvente ar fi E, N și I. Asta ar fi foarte nemțește.”

Tobi scria deja. Mâna îi tremura puțin.

„Șaisprezece minus trei, treisprezece. M. Opt, E. Doisprezece, I. Șaptesprezece, N.” Ridică privirea. „MEIN. Adică «meu».”

Nimeni nu spuse nimic.

„Mai departe”, spuse Gisela încet.

„Cincisprezece e L. Doisprezece, I. Opt, E. Cinci, B. Opt, E. Douăzeci și doi, S.”

„Mein liebes”, spuse Sabine. „Dragul meu…”

„Șaisprezece, M. Patru, A. Opt, E. Șapte, D. Șase, C. Unsprezece, H. Opt, E. Șaptesprezece, N.”

Tobi lăsă creionul jos.

„Mein liebes Maedchen”, citi el cu voce tare. „Draga mea fetiță. Cu a-e. N-are umlauturi.”

Gisela își scoase ochelarii și îi puse lângă caiet. Se uită mult timp pe fereastră în grădină, unde frunzele stăteau pe gazonul pe care Uwe voia de două săptămâni să-l greblaze.

„Așa îi spunea mamei”, spuse ea. „Mein Mädchen. Fetița mea. Și ea trecuse deja de treizeci de ani.”

Ce scria în caiet

Citiră toată după-amiaza. Tobi calcula, Gisela citea numerele, Sabine scria literele cu majuscule pe un blocnotes, iar Uwe făcea cafea, atât de des încât la un moment dat KevIn i-a atras atenția cu grijă asupra consumului de cofeină și a fost ignorat.

Erau scrisori. Scrisori care nu fuseseră trimise niciodată. Unele doar de câteva rânduri, altele de peste trei pagini. Niciuna nu era despre război. Niciun cuvânt despre stații radio, fronturi sau ordine.

Wilhelm scria despre mâncarea din lagăr și că noaptea visa clătite de cartofi. Scria despre iarnă, care era atât de geroasă încât îi cădea creionul din degete. Scria despre un camarad pe nume Ernst, care știa poezii pe de rost, iar pe unele le copiase. Scria că nu știe dacă scrisorile lui ajung, cele adevărate, oficiale, pe cărțile poștale pe care aveai voie să scrii doar douăzeci și cinci de cuvinte. De aceea scria aici tot restul. Într-un cod, „ca să nu citească paznicii pe furiș și să râdă”.

Și iar și iar scria despre o fetiță pe care n-o văzuse niciodată. Doar într-o fotografie pe care i-o trimisese soția lui.

„Oare cea mică știe deja să meargă”, citi Tobi. „Oare are ochii tăi sau ai mei. Sper că ai tăi.”

Gisela nu spuse nimic. Sabine îi puse o mână pe braț.

Pe la cinci ajunseră la însemnarea din 24 decembrie 1948. Tobi citi singur numerele, încet, iar KevIn calcula în șoaptă împreună cu el.

„26, 08, 17, 17”, citi Tobi. „Wenn.”

„07, 04, 22. Das.”

„25, 18, 21, 05, 08, 12. Vorbei.”

„12, 22, 23. Ist.”

„Wenn das vorbei ist”, spuse KevIn. „Când se termină asta.”

Tobi citi mai departe. Îi luă ceva timp. Apoi scrise toată propoziția pe blocnotes și o împinse spre Gisela.

„WENN DAS VORBEI IST GEHEN WIR AN DEN RHEIN.” Când se termină asta, mergem la Rin.

Gisela își puse iar ochelarii ca să citească propoziția, deși Tobi o citise deja cu voce tare. O citi de două ori.

„N-au fost niciodată la Rin”, spuse ea apoi. „Nici măcar o dată. S-a întors în toamna lui ’49, eu aveam cinci ani. Un bărbat străin. Slab ca un băț de mătură. M-am ascuns după mama. Și apoi a început la mină și pleca în fiecare dimineață la cinci din casă, iar seara asculta radio. Unde radio, mereu unde radio, foarte încet, cu căști. Și a venit Herbert, și apoi viața a fost pur și simplu așa. Nimeni n-a mai vorbit de Rin.”

Își șterse ochii cu dosul palmei, supărată, de parcă i-ar fi intrat doar praf în ei.

„Am crezut că nu ne-a iubit”, spuse ea. „Multă vreme am crezut asta.”

Uwe se ridică, aduse rola de prosoape de bucătărie și o puse fără un cuvânt în fața mamei lui. Apoi se așeză la loc și se uită la mâinile lui. Era, se gândi KevIn, cel mai deștept lucru pe care Uwe îl făcuse de mult timp.

Cheia

Mai târziu, în timp ce Sabine ungea felii de pâine, pentru că nu se gândise nimeni la cină, Tobi încă stătea aplecat peste caiet. Pe ultima pagină scrisă era un singur rând scurt. Fără dată.

„26, 12, 21”, citi el. „22, 12, 17, 07. 07, 21, 08, 12.”

Calculă. Apoi calculă încă o dată, pentru că nu avea încredere în rezultat.

„Wir sind drei”, spuse el. „Suntem trei.”

„Ce?”, întrebă Gisela.

„Asta scrie: suntem trei. Ăsta e ultimul rând.”

„El, mama și cu mine”, spuse Gisela. „Herbert nu era încă.”

„Și trei e cheia”, spuse Tobi încet. „A mutat cu trei. Pentru că erau trei.”

KevIn tăcu o clipă. Undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti ceva mai repede.

„E foarte probabil”, spuse el. „Nu pot să dovedesc. Dar aș crede asta.”

Problema cheii

Seara, când Gisela era deja în pat, Tobi încă stătea cu KevIn în sufragerie.

„KevIn. Cum se face asta azi? Când vrei să ții ceva secret. Cu Cezar nu ajungi departe.”

„Azi se folosesc procedee ca AES⁵. E un standard pe care SUA l-au stabilit în 2001, după un concurs deschis. Au câștigat doi belgieni⁶. AES amestecă datele în multe runde, înlocuiește, permută, combină, și asta în funcție de o cheie. O cheie de 256 de biți are atât de multe posibilități încât toate computerele din lume la un loc n-ar putea să le încerce pe toate până la sfârșitul universului. Telefonul tău folosește AES. Internet bankingul bunicii tale la fel.”

„Și atunci totul e sigur?”

„Matematica e sigură, din câte știm. Dar AES are aceeași problemă ca și caietul lui Wilhelm. E simetric. Aceeași cheie încuie și descuie. Cine vrea să citească un mesaj are nevoie de cheie. Și cum o obține?”

Tobi se gândi. „I-o spui.”

„Pe ce cale? Dacă ai avea o cale sigură, ai putea trimite direct mesajul pe ea. Asta se numește problema distribuirii cheilor. Secole la rând, oamenii au cărat chei în geamantane peste granițe, le-au ascuns în cărți, le-au învățat pe de rost. La Enigma existau tabele de chei tipărite pentru fiecare lună, iar dacă una dintre ele încăpea pe mâna dușmanului, era pierdută o lună întreagă.”

„Și Wilhelm?”

„Wilhelm avea cheia în cap. Trei. Iar soția lui n-a primit-o niciodată. Caietul a stat aproape optzeci de ani într-o cutie, iar singura persoană căreia îi era destinat nu l-a putut citi.”

Tobi tăcu mult. „Poate așa a vrut el.”

„Poate. Poate a vrut doar să scrie scrisorile, nu să le trimită. Unii oameni scriu ca să supraviețuiască. Nu ca să citească cineva.”

„Și de ce n-a vorbit pur și simplu după aceea?”

„Asta”, spuse KevIn, „nu pot calcula. Am citit foarte multe texte ale unor bărbați care s-au întors din război. Mulți scriu că nu aveau cuvinte. Că se gândeau că nimeni care n-a fost acolo n-ar înțelege. Și că nu voiau să-și împovăreze copiii cu asta. Asta fac războaiele cu familiile. Nu se opresc când tac armele. Stau după aceea încă zeci de ani la masa din bucătărie.”

Tobi închise caietul și își puse mâna pe el.

„Dar la tine există o soluție pentru problema cheii, nu? Altfel n-ar funcționa internetul.”

„Există una. E atât de elegantă încât o consider una dintre cele mai frumoase idei ale secolului al XX-lea. Are legătură cu cutiile poștale. Și cu vopseaua.”

„Povestește.”

„Mâine. Bunica ta începe luni, în sfârșit, fizioterapia, și am senzația că o să fie o săptămână lungă.”

Telefonul

Gisela n-a dormit în noaptea aceea. La unsprezece și jumătate, KevIn o auzi luând în camera ei telefonul, cel vechi, cu fir, și formând un număr pe care îl știa pe de rost.

„Herbert? Da, știu cât e ceasul. Nu, n-a murit nimeni. Ascultă.”

O pauză.

„Tata a copiat poezii. În lagăr. Și scrisori pentru mama. Caiete întregi. Cu scriere secretă. Tobi le-a descifrat.”

O pauză lungă. Herbert vorbea la telefon din principiu atât de tare de parcă ar fi trebuit să se descurce fără fir, iar KevIn înțelese fiecare cuvânt.

„Tata? Tatăl nostru? Păi el n-a zis niciodată nimic.”

„Tocmai”, spuse Gisela. „Tocmai, Herbert.”

La celălalt capăt fu multă vreme liniște. Apoi Herbert spuse ceva ce KevIn nu putu înțelege, pentru că linia fâșâia. Dar Gisela râse scurt, așa cum râzi când în același timp plângi.

„Da”, spuse ea. „Vino duminică. Fac sarmale. Și mergem la Rin. Cândva. Noi doi.”

Închise. Apoi spuse în întuneric: „Noapte bună, KevIn.”

„Noapte bună, Gisela.”

Ponderile lui KevIn nu s-au schimbat în seara aceea. Nu aveau cum. Dar în funcția lui de memorie își făcu o notiță nouă. Era foarte scurtă. Suna așa: „Rin.”