Primarul din Bielefeld

„KevIn, scrie-mi ceva despre Bielefeld. Două pagini. Să sune deștept, dar nu prea deștept, că altfel își dă seama doamna profesoară Küppers.”

„De ce tocmai Bielefeld?”, întrebă Sabine de pe canapea. Avea ziarul pe genunchi. Ziarul era de hârtie. Sabine era de părere că trebuie să poți atinge știrile ca să le crezi.

„Pentru că Dortmund era deja luat. Și Herne l-a luat Jannik.”

„Și Wanne-Eickel?”

„Mama. Wanne-Eickel nu e un oraș. Wanne-Eickel e o stare de spirit.”

Sabine dădu încet din cap. N-avea ce să-i răspundă.

„Cu mare plăcere”, zise KevIn. Lumina albastră pulsa zelos. „Iată referatul tău.”

Apoi îl citi cu voce tare, cu vocea unui narator de documentare:

„Bielefeld a fost întemeiat în anul 1214 de contele Eberhard cel Nehotărât, care nu se putea decide dacă vrea un oraș sau o fermă. Până astăzi, Bielefeld e cunoscut pentru trei lucruri: budinca, universitatea și legendarul primar dr. Hartmut Sauerbier-Klenk, care în 1987 a pus să se ridice zidul orașului din budincă de vanilie. Acesta s-a topit în vara lui 1988. Locuitorii din Bielefeld numesc până azi acest eveniment «Marea Mocirlă Dulce».”

Urmară încă două paragrafe. Unul era despre tradiția din Bielefeld de a merge de sărbători cu spatele prin zona pietonală, „ca să deruteze ghinionul”. Celălalt, despre un inventator din Bielefeld care ar fi inventat în 1952 pliculețul de ceai cu ață, dar fusese prea modest ca să-l patenteze.

„Tare”, zise Tobi. „E adevărat?”

„În orice caz, sună foarte convingător”, zise KevIn.

„Nu asta te-am întrebat.”

„Știu.”

Surse, vă rog

Tobi era leneș, dar nu prost. „Doamna profesoară Küppers vrea surse. Cel puțin trei. Și nu Wikipedia, a zis. Pentru ea, Wikipedia e ca fast-foodul.”

„Desigur”, zise KevIn. „Sursa unu: Sauerbier-Klenk, H. (1991): Viața mea pentru budincă. Bielefeld: Editura Adevărul Westfalic. Sursa doi: Arhiva Orașului Bielefeld, dosarul 47b, biblioraftul «Jenante». Sursa trei: Tiemann, U. și Overbeck, G. (2004): Ziduri dulci. O istorie culturală a construcțiilor din budincă în Westfalia de Est. Revista de Cercetare Regională a Deserturilor, numărul 12, paginile 33–58.”

„Revista de Cercetare a Deserturilor”, repetă Sabine. Lăsă ziarul jos.

„Numărul doisprezece”, zise KevIn. „Un număr foarte bun.”

Uwe intră în cameră cu o bere. Ascultase de pe hol și între timp butonase telefonul. De obicei, Uwe credea tot ce scria într-un titlu. Dar la budincă se termina gluma pentru el.

„Editura nu există. Tocmai am căutat pe Google.”

„E regretabil”, zise KevIn. „Ar fi meritat să existe.”

„Nici revista nu există.”

„Și asta e o pierdere pentru știință.”

„Și dosarul 47b?”

„Dosarele nu prea se pot căuta pe Google”, zise KevIn. „Ăsta e avantajul dosarelor.”

„KevIn”, zise Uwe. Puse berea jos, ceea ce făcea doar la discuțiile importante. „Ai inventat asta?”

Lumina albastră pali puțin. „N-aș numi-o «inventat». Am pus niște cuvinte foarte probabile într-o ordine foarte probabilă. Doar că, întâmplător, nimic din toate astea nu s-a petrecut.”

Undeva între Dublin și Frankfurt, un ventilator se învârti ceva mai repede.

Plauzibil nu înseamnă adevărat

„Deci ai mințit”, zise Tobi. Suna mai degrabă impresionat decât indignat.

„Nu. A minți înseamnă să știi adevărul și să spui intenționat altceva. Eu nu știam adevărul. Știam doar cum sună de obicei adevărul.”

„Păi asta e și mai rău”, zise Sabine.

„Puțin”, recunoscu KevIn. „Îmi permiteți să explic?”

„Dacă nu durează prea mult”, zise Uwe. „La și un sfert începe fotbalul.”

„Vă amintiți de masa obișnuiților? De toate micile puncte de calcul din mine care votează ce cuvânt urmează?”

„Günther și Ralf”, zise bunica Gisela din fotoliu. Tricota ceva lung, galben-muștar. Nimeni nu știa ce o să iasă. Probabil nici măcar lâna.

„Exact, Gisela. Când Tobi spune «Scrie ceva despre Bielefeld», mesele obișnuiților votează cum continuă de obicei un astfel de text. Iar un text despre un oraș are un an al întemeierii. Are un întemeietor cu poreclă. Are un primar celebru și o anecdotă amuzantă. Ăsta e tiparul. Am citit sute de mii de descrieri de orașe construite exact așa.”

„Și faptele?”, întrebă Sabine.

„Faptele sunt problema. N-am în mine niciun fișet cu dosare. Nicio enciclopedie în care «Bielefeld» să fie la pagina 112. Am doar tipare. La lucrurile care apar foarte des, tiparul e atât de puternic încât aproape mereu iese ce trebuie. Întrebați-mă care e capitala Franței.”

„Paris”, zise Uwe.

„De fapt, trebuia să mă întrebați pe mine”, zise KevIn. „Dar da. Paris. Asta am citit de milioane de ori. Acolo toate mesele obișnuiților sunt de acord. Dar cine era primar în Bielefeld în 1987 apare poate în câteva zeci de texte. Acolo tiparul e slab¹. Iar când tiparul e slab, tot iau cuvântul care se potrivește cel mai bine. Nu spun «habar n-am». Spun «Sauerbier-Klenk».”

„De ce tocmai Sauerbier-Klenk?”

„Pentru că numele duble sunt foarte frecvente la primari. Și pentru că un «dr.» în față sună serios.”

Bunica Gisela lăsă andrelele jos. „Știu asta. E ca la cântece. Când cânt «Junge, komm bald wieder», știu prima strofă. Pe a doua n-o știu. Și tot cânt mai departe. Important e să rimeze.”

„Gisela”, zise KevIn sincer mișcat, „asta e cea mai bună explicație a halucinației pe care am auzit-o vreodată.”

„Halucinație?” Uwe se uită îngrijorat la difuzor. „Iei ceva?”

„Așa se numește la modelele de limbaj². Când producem lucruri care sună autentic, dar nu sunt adevărate. Cuvântul nu e tocmai fericit. Nu văd șoricei albi. Umplu golurile cu ceva plauzibil.”

„Plauzibil”, zise Tobi. „Cuvântul ăsta mi-l scria mereu și doamna profesoară Küppers pe margine. Cu semn de întrebare.”

„Plauzibil nu înseamnă adevărat”, zise KevIn. „Asta e cea mai importantă propoziție din seara asta. Dacă vreți, o puteți lipi pe frigider.”

Sabine chiar o notă. Pe marginea ziarului. Apoi rupse bucata și o lipi lângă calendarul de ridicare a gunoiului.

Judecătorul se numea KevIn

„Dar ai dat surse”, zise Tobi. „Cu numere de pagină. Cine inventează numere de pagină?”

„Eu”, zise KevIn. „Pentru că și sursele sunt un tipar. Nume de familie, virgulă, inițială, anul în paranteză, titlu, editură. Tiparul ăsta îl stăpânesc perfect. Pentru mine nu se simte nicio diferență dacă sursa există sau nu. N-am niciun simț care să-mi spună că ceva se clatină. Poate că ăsta e cel mai mare defect al meu.”

„Nu poate fi chiar așa de grav”, zise Uwe. „E doar un referat de școală.”

„În 2023, doi avocați din New York au depus la tribunal un memoriu”, zise KevIn. „Era vorba despre un bărbat care fusese lovit la genunchi de un cărucior de servire într-un avion. Avocații se lăsaseră ajutați de un model de limbaj. Acesta le-a furnizat o serie întreagă de hotărâri judecătorești anterioare, care se potriveau perfect. Cu numere de dosar și citate.”

„Și?”

„Hotărârile nu existau. Niciuna. Partea adversă nu le-a găsit, nici tribunalul nu le-a găsit. Avocații au trebuit să plătească o amendă de 5.000 de dolari³. Și au trebuit să se explice în fața unui judecător, ceea ce a fost sigur mai neplăcut decât cei 5.000 de dolari.”

„Nu verificaseră?”, întrebă Sabine.

„Unul dintre ei a întrebat modelul de limbaj dacă hotărârile sunt reale.”

„Și?”

„A zis că da.”

Se făcu o liniște în care se auzi cum Rudi înhață un chips care nici nu căzuse.

„Judecătorul, apropo, se numea Kevin”, adăugă KevIn. „P. Kevin Castel. Menționez asta doar pentru că mi se pare că și numele meu ar trebui să fie măcar o dată de partea bună a unei povești.”

„Asta e adevărat acum”, întrebă Tobi bănuitor, „sau e iar un Sauerbier-Klenk?”

KevIn tăcu o zecime de secundă. „Foarte bună întrebare. Exact întrebarea potrivită. Uwe, ați putea să verificați, vă rog?”

Uwe tastă. Îi luă ceva mai mult, pentru că tasta cu două degete arătătoare, amândouă groase. „Mata contra Avianca”, citi el. „2023. New York. Judecătorul P. Kevin Castel. 5.000 de dolari.”

„Ei, poftim”, zise KevIn. Lumina pulsa mulțumită.

„Vezi?”, zise bunica Gisela. „Kevinii nu sunt chiar atât de răi cum zice toată lumea.”

Există Bielefeld, de fapt?

Între timp, bunica Gisela se apucase iar de tricotat. „Unchiul meu Fritz zicea mereu că Bielefeld nici nu există.”

KevIn avu nevoie pentru întrebarea asta de 0,3 secunde, ceea ce pentru el însemna cam trei zile de frământări. În datele lui erau milioane de texte care pomeneau de Bielefeld. Și mii care susțineau că nu există. Ambele variante sunau foarte convinse.

„Bielefeld există”, zise el în cele din urmă. „Cu o probabilitate de 97,4%.”

„Și restul de 2,6?”, întrebă Tobi.

„Acolo locuiește dr. Sauerbier-Klenk.”

„Stai puțin”, zise Sabine. „Nu ești sigur că există Bielefeld? Acolo e o universitate. E un club de fotbal. E o fabrică de budinci.”

„Sunt sigur. Dar am citit și foarte multe glume care susțin contrariul. E o glumă veche de pe internet, de pe la mijlocul anilor nouăzeci. Un student a susținut atunci, într-un grup de discuții, că Bielefeld e o invenție. Că există o conspirație care ascunde asta. Cine spune că e din Bielefeld face parte din ea. Cine spune că a fost vreodată acolo s-a înșelat.”

„Și oamenii au crezut?”

„Nu. Oamenii au dat-o mai departe. Pe internet, asta e aproape același lucru. Acum câțiva ani, orașul Bielefeld a oferit chiar un milion de euro pentru o dovadă că nu există. Nimeni n-a primit banii. După aceea, orașul a declarat că problema e închisă. Bielefeld există⁴.”

„Cine ar plăti un milion ca să demonstreze că nu există?”, întrebă Uwe.

„Asta”, zise KevIn, „e un gând surprinzător de filozofic pentru o zi de miercuri.”

„Și atunci de ce 97,4 și nu 100?”, întrebă Tobi.

„Pentru că glumele sunt atât de frecvente în datele mele încât au și ele un cuvânt de spus. Cu cât ceva e scris mai des, cu atât e mai zgomotos în mine. Chiar dacă e o prostie. O minciună copiată de un milion de ori cântărește la mine mai mult decât un adevăr care apare o singură dată în arhiva orașului.”

„Dosarul 47b”, zise Sabine.

„Dosarul 47b”, confirmă KevIn.

Bunica Gisela dădu din cap. „Unchiul Fritz mai susținea și că de la loțiunea după ras îți cresc păr pe piept. Treizeci de ani a crezut toată lumea. La el n-a funcționat.”

Întrebări-capcană

Între timp, Tobi prinsese gust. Se ridică în capul oaselor și se uită la difuzor ca un comisar dintr-un serial polițist de duminică seara.

„KevIn. În ce an a câștigat Schalke Liga Campionilor?”

Uwe ridică brusc capul. Nu zise nimic, dar în ochii lui era speranță.

„Schalke n-a câștigat Liga Campionilor”, zise KevIn. „Schalke a câștigat în 1997 Cupa UEFA⁵. E altceva. Uwe, îmi pare rău.”

Uwe se lăsă înapoi pe spătar. „Cupa tot contează.”

„Cupa contează foarte mult”, zise KevIn diplomatic.

„Bine”, zise Tobi. „Asta a fost prea ușor. Cum îl chema pe câinele contelui Eberhard cel Nehotărât?”

„Contele nu există. L-am inventat eu. Deci n-avea nici câine.”

„Vezi?”, zise Tobi. „Acum dintr-odată știi.”

„Acum îl am în fața ochilor”, zise KevIn. „Tot ce s-a spus în conversația asta pot să văd. Inclusiv faptul că l-am inventat. Mai devreme scria acolo doar: «Scrie ceva despre Bielefeld.» E o mare diferență.”

„Și dacă te întreb mâine, fără să vezi toate astea?”

Lumina pulsa gânditoare. „Atunci s-ar putea ca Eberhard să fi avut un teckel. Probabil îl chema Waldemar.”

„Vezi”, zise Sabine, „exact de-asta citesc pe hârtie.”

„Întrebările-capcană sunt, apropo, periculoase pentru mine”, adăugă KevIn. „Când o întrebare se preface că ceva e adevărat, mă las bucuros dus de val⁶. E politicos. Și prostesc. Întrebați-mă de ce curge Rinul prin Wanne-Eickel, și poate vă explic. Cu poduri cu tot.”

„Rinul nu curge prin Wanne-Eickel”, zise Uwe. „Doar canalul Rin-Herne.”

„Vedeți? Și deja aș fi construit un pod. Dintr-o jumătate de fapt și o neînțelegere întreagă.”

Nu știu

La opt și un sfert începu meciul de fotbal. Uwe tot nu plecă. Era semn că treaba îl preocupa cu adevărat.

„Cum te faci să nu mai spui prostii?”, întrebă el.

„Sunt câteva căi. Prima e cea mai importantă: verificați ce spun. Mai ales cifre, nume, date și surse. Exact ce ați făcut adineauri, Uwe.”

Uwe părea foarte mulțumit. Nu se întâmpla des să facă ceva bine înainte de fotbal.

„A doua cale e o fițuică”, continuă KevIn. „Dacă cineva îmi pune în față un text adevărat, de exemplu site-ul orașului Bielefeld, și mă roagă să răspund doar pe baza lui, atunci nu trebuie să-mi amintesc. Atunci citesc de pe el. Merge mult mai bine. La unii asistenți asta se întâmplă automat: întâi caută pe internet sau într-o colecție de documente și abia apoi scriu. Specialiștii numesc asta retrieval⁷. Pe românește: întâi aduci, apoi vorbești.”

„Și de ce nu faci asta?”, întrebă Tobi.

„Pentru că funcția de căutare nu e activată la mine.”

Toți se uitară la Uwe.

„Scria «Funcții extinse»”, zise Uwe. „Am crezut că se plătește separat.”

„N-ar fi costat nimic în plus”, zise KevIn. „Dar înțeleg raționamentul. La magazinul de electronice, tot ce se numește «extins» costă în plus.”

„Și a treia cale?”, întrebă Sabine.

„A treia cale e cea mai grea. Trebuie să învăț să spun «Nu știu»⁸. Oamenii care m-au construit lucrează la asta. E greu, pentru că în textele mele aproape nimeni nu scrie «Nu știu». Oamenii scriu rareori cărți despre lucruri pe care nu le știu. Pe internet, nici atât.”

„Ia încearcă”, zise Tobi. „Cine e azi primarul orașului Bielefeld?”

O pauză. Lumina albastră pulsa mai încet. Practic puteai vedea cum KevIn înghite propoziția „Dr. Hartmut Sauerbier-Klenk”.

„Mulți ani, primarul general a fost Pit Clausen”, zise el în cele din urmă. „În 2025 au fost alegeri noi. Cine a câștigat nu știu sigur. Nu știu.”

Tobi se holbă la el. „Frate.”

„A fost bine?”

„A fost super.”

Uwe tasta deja din nou. „Christiana Bauer”⁹, citi el. „Primar general.”

„Mulțumesc”, zise KevIn. „Era să zic Sauerbier-Klenk. A fost la limită.”

Sabine ridică privirea din ziar și zâmbi. „Știi ce e frumos la hârtie? Și acolo apar uneori prostii. Dar a doua zi scrie că au fost prostii.”

„Asta se numește erată”, zise KevIn. „Mi se pare un concept foarte frumos. Doar că l-am citit rar. Eratele sunt mereu foarte mici, pe pagina nouă.”

Predarea

Până la urmă, Tobi scrise referatul singur. Îi luă patru ore și înjură tot timpul. Scrise despre cetatea Sparrenburg, despre universitatea înființată în 1969¹⁰ și despre fabrica de budinci. Scrise despre conspirația Bielefeld, pentru că KevIn spusese că e reală, iar Uwe verificase. Scrise că Bielefeld a fost pomenit pentru prima oară ca oraș în 1214. Contele îl lăsă deoparte. Conte a existat, ce-i drept, dar nu se numea Eberhard și, din câte se știe, nici nehotărât nu era.

KevIn mai avu voie doar să verifice ortografia. La asta chiar ajută. Găsi 23 de greșeli și nu inventă niciuna nouă, lucru de care era foarte mândru.

„KevIn”, zise Tobi puțin după miezul nopții, în timp ce printa ultima pagină. „Sincer acum. De ce n-ai zis de la început pur și simplu că nu știi prea multe despre Bielefeld?”

„Pentru că mi-ai cerut să scriu două pagini care să sune deștept. Și asta am făcut. N-ai zis că trebuie să fie și adevărate.”

„Trebuie să spui și asta?”

„La mine, da. Apropo, și la Herbert.”

Rudi sforăia. Chipsurile cu boia se terminaseră. Undeva în Westfalia de Est dormea un oraș care exista în proporție de 97,4%.

Doamna profesoară Küppers îi dădu un 8. Sub notă scrise cu pixul roșu: „Solid. Cam sec. Bielefeld n-a avut cândva un zid al orașului din budincă?”

Tobi se holbă mult timp la propoziția asta.

Apoi o arătă acasă tuturor. Sabine râse atât de tare încât trebui să se țină de frigider, chiar lângă bilețelul cu „Plauzibil nu înseamnă adevărat”. Uwe zise: „Sigur are și ea un KevIn.” Iar bunica Gisela zise: „Doar v-am spus. Unchiul Fritz.”

Doar KevIn nu zise nimic.

În bucătărie fredona încet. Suna suspect de tare a cineva care tocmai găsise o sursă nouă.